Între două lumi: Povestea unei fiice care nu vrea să-și abandoneze tatăl
— Nu pot să cred că am ajuns aici, tata. Nu pot să cred că trebuie să vorbim despre asta, am spus, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam pe fereastra bucătăriei noastre mici din cartierul Militari. Tata stătea la masă, cu mâinile noduroase strânse pe cana de ceai, ochii lui albaștri, cândva plini de viață, acum încețoșați de ani și oboseală.
— Maria, știu că nu e ușor. Dar nici pentru mine nu mai e ușor, a oftat el, încercând să-și ascundă tremurul din glas.
Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin geamurile vechi, iar în casă mirosea a supă de pui și a tristețe. Fratele meu, Radu, tocmai plecase trântind ușa după o ceartă aprinsă. El era convins că tata trebuie dus la azil. Eu nu puteam accepta asta.
— Maria, nu mai putem continua așa. Tata are nevoie de îngrijire permanentă. Tu ai serviciu, eu am copiii și pe Loredana… Nu putem fi aici tot timpul! strigase Radu înainte să plece.
Am rămas singură cu tata și cu gândurile mele. Îmi aminteam cum mă ținea de mână când eram mică și mă ducea la școală, cum îmi citea povești seara și cum a rămas lângă noi după ce mama a murit. Tata nu era perfect — era încăpățânat, uneori prea aspru — dar era al nostru. Și acum trebuia să-l dau altora?
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile vechi: tata tânăr, cu zâmbet larg, mama râzând lângă el, eu și Radu copii, cu obrajii roșii de la joacă. Am plâns în tăcere, rușinată de gândul că poate Radu are dreptate.
A doua zi dimineață am sunat-o pe sora mea mai mică, Ioana, care locuia la Cluj. Vocea ei era obosită.
— Maria, știu că e greu… Dar poate ar trebui să ne gândim serios la un azil bun. Nu e ca și cum l-am abandona. Poate chiar ar fi mai bine pentru el.
— Ioana, tu vorbești din alt oraș! Nu vezi cum e aici! Tata nu vrea să plece din casa lui! am izbucnit.
— Știu… Dar nici tu nu poți să-ți sacrifici viața la nesfârșit. Ai dreptul să trăiești și tu…
Am închis telefonul fără să-i răspund. M-am simțit trădată de frații mei. Ei nu vedeau cât de greu mi-e mie? Ei nu simțeau vinovăția care mă apăsa zi și noapte?
În zilele următoare, tata a început să uite tot mai des lucruri simple: unde a pus cheile, dacă a mâncat sau nu, ce zi este. Într-o după-amiază l-am găsit rătăcind pe stradă, dezorientat. Atunci am înțeles că nu mai pot amâna decizia.
Am vizitat câteva azile împreună cu Radu. Unele miroseau a medicamente și a singurătate. Într-unul dintre ele, o bătrână stătea la fereastră și privea în gol. Am simțit un nod în gât.
— Nu pot să-l las aici! am șoptit.
— Maria, trebuie să fim realiști! Nu avem altă soluție!
Într-o seară, după ce l-am culcat pe tata, m-am așezat lângă el pe pat și i-am spus adevărul.
— Tata… trebuie să vorbim despre viitorul tău. Nu mai pot să am grijă de tine singură… Radu și Ioana cred că ar fi mai bine într-un loc unde ai asistență medicală tot timpul.
Tata s-a uitat la mine lung. O lacrimă i s-a prelins pe obraz.
— Maria… eu am muncit toată viața ca voi să aveți o casă. Niciodată n-am crezut că o să ajung să plec din ea…
Mi-a fost rușine. Mi-a fost frică. Dar am știut că trebuie să fac ceea ce e mai bine pentru el — chiar dacă asta mă va durea toată viața.
În ziua mutării, tata s-a uitat pentru ultima dată la casa noastră. A mângâiat peretele din hol și a oftat adânc.
— Să ai grijă de tine, Maria… Și să nu mă uiți.
L-am vizitat în fiecare weekend. La început era trist și retras. Apoi a început să se obișnuiască: a legat prietenii cu alți bătrâni, a participat la activități organizate de personalul azilului. Dar ochii lui nu mai aveau aceeași lumină ca odinioară.
Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri. Încerc să-mi găsesc liniștea și să mă împac cu decizia luată. Dar uneori mă întreb: oare am făcut ceea ce trebuia? Sau mi-am abandonat tatăl când avea cea mai mare nevoie de mine?
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești echilibrul între datorie și iubire atunci când viața te pune la încercare?