Vecina care nu se mulțumea niciodată

— Madalina, deschide! Știu că ești acasă!
Bătaia insistentă în ușă m-a făcut să tresar, deși abia mă așezasem cu o cană de ceai în mâini. Era a treia oară săptămâna asta când Viorica, vecina de palier, venea peste mine fără niciun avertisment. Am oftat adânc și am deschis ușa, încercând să-mi ascund iritarea.

— Bună, Viorica. Ce s-a întâmplat?

— Fata mea, ai cumva niște zahăr? Și dacă tot ești la bucătărie, poate ai și niște biscuiți? Știi că-mi place ceaiul dulce…

Am zâmbit forțat și i-am întins cutia cu zahăr. Nu era prima dată când cerea ceva. De fapt, de când mă mutasem aici, părea că nu trece zi fără să aibă nevoie de ceva: ba o cană de ulei, ba niște pâine, ba chiar și detergent. La început am crezut că e doar prietenoasă. Dar cererile ei deveneau tot mai insistente și mai personale.

M-am mutat în cartierul ăsta după ce părinții mei au făcut un efort uriaș să mă ajute cu avansul pentru garsonieră. Tata a vândut chiar și vechiul lui Dacia ca să strângem suma. Pentru ei era un sacrificiu, pentru mine — un vis împlinit. Îmi imaginam serile liniștite, cu muzică în surdină și miros de cafea proaspătă. Dar liniștea mea a fost spulberată rapid de prezența constantă a Vioricăi.

Într-o seară, după o zi grea la serviciu, am găsit-o pe Viorica stând pe preșul meu.

— Ce faci aici?

— Te așteptam. Am văzut că ai primit un pachet. Nu vrei să-l deschidem împreună? Poate e ceva bun și pentru mine!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pachetul era de la mama — niște dulceață de vișine și câteva borcane cu zacuscă. Înainte să apuc să spun ceva, Viorica deja deschidea cutia și scotea borcanele.

— Vai, ce bunătăți! Să știi că eu nu mai am zacuscă deloc… Poate îmi dai și mie un borcan?

Am cedat din nou. Îmi era rușine să refuz, dar începeam să simt că nu mai am control asupra propriei mele case. În acea noapte am plâns în tăcere, simțindu-mă invadată și neputincioasă.

A doua zi am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu mai pot. Viorica mă sufocă. Nu știu cum să-i spun să mă lase în pace fără să par rea.

Mama a oftat la telefon:

— Draga mea, trebuie să-ți impui limite. Oamenii ca ea profită dacă le dai un deget.

Dar cum să-i spun unei femei în vârstă că nu mai vreau s-o ajut? Cum să nu mă simt vinovată?

În weekend, când încercam să citesc pe balcon, am auzit-o din nou:

— Madalinaaa! Ai văzut că s-a stricat liftul? Poate mă ajuți cu plasele de la piață…

Am coborât și am urcat împreună cele patru etaje. Pe drum mi-a povestit despre fiul ei care nu o vizitează niciodată, despre pensia mică și despre cât de greu îi este singură. Pentru o clipă mi s-a făcut milă. Dar când am ajuns sus, mi-a cerut direct:

— Poate vii la mine diseară să mă ajuți cu curățenia… Și dacă ai timp, poate îmi faci și niște clătite?

În acea seară am refuzat politicos. Am spus că sunt obosită și că am de lucru pentru serviciu. Viorica s-a uitat la mine dezamăgită, dar nu a insistat.

A doua zi am găsit pe ușă un bilet: „Nu mă așteptam la asta de la tine.”

Am simțit un nod în gât. Vinovăția m-a copleșit din nou. Dar apoi mi-am dat seama că nu pot trăi mereu pentru alții. Când tata m-a sunat să mă întrebe cum mă descurc, i-am spus totul.

— Madalina, casa ta e sanctuarul tău. Dacă nu-ți aperi liniștea acum, n-o vei avea niciodată.

În zilele următoare am început să fiu mai fermă. Am răspuns mai rar la ușă și am refuzat politicos cererile care depășeau limita bunului simț. Viorica s-a supărat, m-a bârfit pe la vecini, dar încet-încet a început să mă lase în pace.

Am rămas însă cu un gust amar. De ce trebuie ca bunătatea să fie confundată cu slăbiciunea? De ce oamenii nu știu când să se oprească?

Acum stau pe balconul meu mic și privesc luminile orașului. Încerc să-mi găsesc echilibrul între a fi omenos și a-mi proteja intimitatea.

Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Oare cât de greu e să spui „nu” fără să te simți vinovat? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?