Scrisoarea din Cer: Povestea unei Zile Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu atâta ură în casă! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa grea a apartamentului s-a trântit în urma mea. Era o dimineață de aprilie, iar aerul mirosea a ploaie și a pământ reavăn. Am coborât scările blocului din Drumul Taberei cu pași repezi, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Tata tocmai plecase la muncă după ce ne certasem iarăși din cauza banilor și a promisiunilor nerespectate. Mama, ca de obicei, încerca să mă împace, dar nu mai aveam răbdare nici pentru ea, nici pentru el, nici pentru mine.

Am ieșit în curtea blocului și m-am așezat pe banca veche de lângă tufele de liliac. Îmi amintesc că atunci am văzut ceva ciudat printre crengi: un balon albastru, prins în spini, cu o sfoară lungă la capătul căreia atârna o hârtie mototolită. Curiozitatea a învins supărarea și am smuls balonul din tufă. Pe hârtie era scris cu litere mari, tremurate: „Tată, dacă mă auzi, să știi că mi-e dor de tine. Îți mulțumesc că m-ai învățat să nu renunț niciodată. Te iubesc. — Radu”.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Radu… Numele fratelui meu mai mic, care murise acum trei ani într-un accident stupid de bicicletă. Tata nu-și iertase niciodată vina că nu fusese acolo să-l supravegheze. Mama se închisese în ea însăși, iar eu… eu mă prefăceam că totul e bine, că viața merge înainte. Dar nu mergea. Ne mințeam cu toții.

Am alergat înapoi în casă, cu balonul și scrisoarea strâns la piept. Mama era în bucătărie, cu ochii roșii de plâns.

— Uite ce-am găsit! am spus printre sughițuri.

A citit mesajul și a izbucnit în lacrimi.

— Cine ar fi putut să…?

— Nu știu, mamă. Dar parcă e pentru noi.

În seara aceea, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. L-am văzut intrând pe ușă cu pași grei, ca și cum ar fi purtat tot greul lumii pe umeri.

— Ce-i cu voi? Ce s-a întâmplat?

I-am întins scrisoarea fără să spun nimic. A citit-o încet, apoi s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Mi-e dor de el… Mi-e atât de dor… a șoptit tata.

Am stat toți trei la masă, ținându-ne de mâini, fără să spunem nimic mult timp. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie.

A doua zi dimineață, tata a venit la mine în cameră.

— Vlad, trebuie să vorbim. Știu că nu am fost cel mai bun tată după ce l-am pierdut pe Radu. Am fugit de durere și v-am lăsat singuri. Dar nu vreau să te pierd și pe tine.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Nici eu nu vreau să te pierd, tată…

Au urmat zile în care am început să vorbim despre Radu, despre copilăria noastră, despre greșelile fiecăruia. Mama a început să gătească din nou prăjitura preferată a lui Radu — chec cu nuci — și am mâncat-o împreună la masa mică din bucătărie, râzând printre lacrimi.

Într-o seară, tata mi-a spus:

— Știi ce cred eu? Că balonul ăsta n-a ajuns întâmplător la noi. Poate cineva acolo sus vrea să ne împace.

Am zâmbit trist.

— Sau poate e timpul să ne împăcăm noi cu noi înșine…

Cu timpul, am început să ieșim împreună la plimbare prin parc, să povestim despre lucruri simple: despre școală, despre serviciu, despre planurile mele de viitor. Tata a început să repare bicicleta veche a lui Radu și mi-a propus să mergem împreună la munte când va fi gata.

Dar nu totul s-a rezolvat peste noapte. Au fost zile când mama se retrăgea în camera ei și plângea pe ascuns. Au fost seri când tata ridica vocea fără motiv sau când eu mă simțeam sufocat de vinovăție că încă pot râde sau visa.

Într-o duminică ploioasă, am găsit-o pe mama privind pe geam, cu balonul albastru legat la mânerul ferestrei.

— Crezi că Radu ne vede? m-a întrebat ea încet.

— Nu știu… Dar cred că ar vrea să fim fericiți.

A zâmbit slab și m-a strâns în brațe.

Au trecut luni de atunci. Balonul s-a dezumflat încet-încet, dar scrisoarea e încă acolo, lipită pe frigider. E memento-ul nostru că viața e scurtă și că trebuie să ne spunem „te iubesc” cât încă mai putem.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi găsit balonul ăla în ziua aceea, oare ne-am fi iertat vreodată? Sau am fi rămas prizonieri ai tăcerii și durerii noastre?

Poate că fiecare familie are nevoie de un semn ca acesta ca să-și amintească ce contează cu adevărat. Voi ce ați face dacă ați primi un mesaj din cer?