Când am întâlnit-o pe Oana: Criza de la mijlocul vieții

— Nu mai pot, Mirela! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine!
Vocea mi-a răsunat în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mirela s-a întors spre mine, cu lingura în mână, privindu-mă ca și cum aș fi spus că vreau să mă mut pe Lună.
— Ce-ai pățit, Sorin? De ce ridici tonul?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam 54 de ani, douăzeci și șapte de ani de căsnicie și o fiică studentă la Cluj. Viața mea era un șir de zile identice, cu aceleași drumuri spre serviciu, aceleași discuții despre facturi și aceleași seri în fața televizorului. Și totuși, în ultimele luni, ceva se schimbase.
Oana a apărut la birou într-o zi de luni, cu un zâmbet larg și o energie care a luminat încăperea. Avea 47 de ani, ochi verzi și o voce caldă care făcea să pară că fiecare glumă spusă de mine era genială. În primele zile am evitat-o, dar apoi am început să luăm prânzul împreună. Discuțiile noastre au devenit tot mai personale.
— Sorin, tu ce ai fi făcut dacă ai fi avut curajul să-ți urmezi visurile? m-a întrebat ea într-o zi, în timp ce împărțeam o plăcintă cu brânză la cantină.
Am râs amar.
— Nici nu mai știu ce visuri aveam. Cred că le-am uitat pe drum.
Oana m-a privit lung.
— Poate nu e prea târziu.

De atunci, gândurile mele au început să se învârtă în jurul ei. Mă trezeam dimineața cu un nod în stomac și mă culcam noaptea cu imaginea ei în minte. Mirela a observat că sunt absent, dar nu a spus nimic. Până în seara aceea.

— Sorin, te rog, spune-mi ce se întâmplă! Nu mai ești tu.
Am vrut să-i spun adevărul, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Cum să-i spun că mă simt viu doar când sunt lângă altcineva? Că mă sufoc în rutina noastră?

Într-o zi, după serviciu, Oana m-a invitat la o cafea. Am acceptat fără să clipesc. Am vorbit ore întregi despre copilărie, despre frici și regrete. La final, m-a privit fix în ochi:
— Sorin, eu nu vreau să stric nimic. Dar cred că meriți să fii fericit.

M-am întors acasă târziu, cu inima bubuind. Mirela mă aștepta pe hol.
— Unde ai fost?
— La o cafea cu o colegă.
— Cu Oana?
Am tăcut. Știa totul fără să-i spun.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Mirela plângea noaptea crezând că nu o aud. Fiica mea mi-a trimis un mesaj: „Tata, ce se întâmplă cu voi?”

La birou, Oana părea tot mai distantă. Într-o pauză de prânz mi-a spus:
— Sorin, nu vreau să fii nefericit din cauza mea. Poate ar trebui să-ți rezolvi problemele acasă înainte să cauți altceva.

M-am simțit gol. M-am uitat la viața mea ca la un film vechi pe care nu-l mai recunoșteam. Am încercat să vorbesc cu Mirela:
— Poate ar trebui să mergem la consiliere…
Ea a dat din cap trist:
— Poate ar trebui să ne dăm timp unul altuia.

Au trecut luni de zile în care am trăit între două lumi: una a regretelor și alta a speranței că pot începe din nou. Oana s-a transferat la alt departament. Mirela s-a înscris la cursuri de pictură și a început să iasă mai des cu prietenele ei. Eu am rămas singur cu gândurile mele.

Într-o seară, am găsit pe masă o scrisoare de la Mirela:
„Sorin, nu știu dacă te mai pot iubi ca înainte, dar vreau să încercăm să ne regăsim. Dacă nu pentru noi, măcar pentru tot ce am construit împreună.”

Am plâns ca un copil. Mi-am dat seama că fericirea nu vine mereu din noutate sau pasiune fulgerătoare, ci din curajul de a rămâne și de a reconstrui acolo unde totul pare pierdut.

Acum mă uit la Mirela cum pictează la fereastră și mă întreb: Oare câți dintre noi au curajul să-și recunoască slăbiciunile? Să rămână când e greu? Sau e mai ușor să fugim după iluzii?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?