Ani de sacrificiu: Am muncit pentru copiii mei, dar acum nu mai am loc în viața lor

— Mamă, nu poți să stai la noi. Nu avem loc, și copiii sunt deja obișnuiți cu rutina lor. Poate la Sorin să fie mai bine…
Vocea fiicei mele, Irina, răsună rece, ca o ușă trântită în față. Sunt în holul apartamentului pe care l-am cumpărat cu banii strânși din ani de muncă în Italia. Îmi țin valiza mică lângă mine, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor.

Nu mă așteptam la flori sau la fanfară, dar nici la privirea aceea grăbită, ca și cum aș fi o povară. Îmi amintesc cum, în fiecare seară, după 12 ore de curățenie sau de îngrijit bătrâni, mă uitam la poza lor și visam la ziua când voi fi din nou cu ei.

— Irina, doar câteva zile, până mă pun pe picioare… Nu vreau să vă deranjez.
— Nu e vorba de deranj, mamă, dar… uite, copiii au nevoie de spațiu, soțul meu lucrează de acasă… E complicat.

Mă simt ca un musafir nepoftit în propria familie. Mă gândesc la ceilalți doi copii ai mei: Sorin și Alina. Le-am cumpărat și lor case, fiecare cu banii trimiși lună de lună, ani la rând.

Am plecat din România când aveam 38 de ani. Soțul meu murise într-un accident stupid de muncă la combinat. Am rămas singură cu trei copii mici și o casă dărăpănată în Bacău. Nici nu-mi amintesc când am luat decizia să plec — cred că a fost mai degrabă disperare decât curaj.

Italia nu a fost niciodată acasă pentru mine. Am dormit pe canapele străine, am mâncat resturi și am plâns nopți întregi de dorul lor. Dar mereu mi-am spus: „Fac asta pentru copii. Să nu le lipsească nimic.”

Acum, după 22 de ani, mă întorc și nu mai am unde să mă așez. La Sorin găsesc aceeași răceală:

— Mamă, uite… avem și noi problemele noastre. Soția mea nu prea e de acord să stai aici. Poate la Alina?

Alina locuiește într-un apartament mic cu doi copii mici și un soț veșnic nervos. Când îi spun că nu am unde să merg, oftează:

— Mamă, nu vreau să te rănesc, dar aici chiar nu e loc nici pentru noi… Poate găsești ceva cu chirie?

Mă simt ca un străin în orașul meu natal. Merg pe stradă și recunosc chipuri din copilărie, dar nimeni nu mă mai știe. Îmi petrec zilele pe o bancă din parc, cu o pungă de covrigi și o sticlă de apă. Privesc copiii altora jucându-se și mă întreb unde am greșit.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, mă întâlnesc cu vecina mea din copilărie, tanti Viorica.

— Vai, Marioara, tu ești? Ce-ai pățit? De ce nu stai la copii?

Îi povestesc totul printre lacrimi. Ea oftează adânc:

— Știi ce-i trist? Că mulți au pățit ca tine. Plecăm să le fie lor bine și când ne întoarcem suntem străini pentru ei.

Îmi găsește un colț în casa ei pentru câteva nopți. Dar nu pot rămâne mult — are și ea nepoți care vin des.

Într-o zi primesc un telefon de la Irina:

— Mamă, am vorbit cu frații mei… Ne pare rău că te simți așa. Dar fiecare are viața lui acum. Poate ar trebui să te gândești să te întorci în Italia? Acolo ai prietenele tale…

Mă prăbușesc pe patul împrumutat și plâng ca un copil. Toată viața mi-am dorit doar să fiu cu ei. Să le aud râsul, să le gătesc mâncarea preferată, să-i văd crescând.

Într-o dimineață mă uit în oglindă și văd o femeie bătrână, cu riduri adânci și ochi obosiți. Unde s-au dus anii mei? Pentru cine am trudit?

Încerc să vorbesc cu copiii mei despre ce simt:

— Voi chiar nu aveți nevoie de mine? Nici măcar ca bunică?

Irina oftează:

— Mamă, copiii sunt mari acum… Au afterschool, au activități… Nu mai e ca pe vremuri.

Sorin ridică din umeri:

— Fiecare are viața lui. Nu putem da timpul înapoi.

Alina evită privirea mea:

— Poate dacă ai fi fost mai mult aici…

Mă doare fiecare cuvânt ca o rană deschisă. M-am sacrificat pentru ei și tot ce primesc e indiferență.

Într-o zi mă hotărăsc să vând casa mea veche din Bacău — singurul loc unde mai simt că aparțin. Cu banii aceia îmi iau o garsonieră micuță la marginea orașului.

Sunt singură, dar măcar am un acoperiș al meu.

Uneori îi văd pe copii la ocazii speciale — Paște sau Crăciun — dar discuțiile sunt scurte și formale.

M-am întrebat mereu: oare sacrificiul meu a meritat? Oare copiii mei mă iubesc sau doar au profitat de ceea ce le-am oferit?

Poate că generația noastră a greșit undeva — am confundat dragostea cu datoria.

Acum stau seara pe balconul meu mic și privesc luminile orașului.

Oare câte alte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum ați reuși să vă regăsiți locul într-o familie care pare că nu vă mai vrea?