Moștenirea care doare: De ce nu-i las nimic fiului meu

— Mamă, nu poți fi serioasă! Cum să nu-mi lași nimic? După tot ce-ai muncit?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Mă uitam la el, băiatul meu cel mare, cu ochii aceia albaștri pe care i-a moștenit de la tatăl lui. Mă durea să-l văd așa, dar decizia era luată.
— Vlad, nu e vorba de bani. E vorba de ce-ai făcut cu viața ta și cu sufletul meu.
Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, dar nu aveam voie să cedez. Nu acum.

Am crescut doi copii singură, după ce Mihai, fostul meu soț, a plecat la altă femeie. Nu l-am urât niciodată; a fost un tată decent, a plătit pensia alimentară la timp, dar nu a fost niciodată acolo când copiii aveau nevoie de el cu adevărat. Eu am fost cea care s-a trezit la cinci dimineața să prind autobuzul spre fabrica de confecții, cea care a stat la cozi pentru lapte și pâine, cea care a cusut hainele rupte și a inventat povești ca să-i facă pe Vlad și pe sora lui, Ana, să uite că nu avem bani de vacanțe sau jucării scumpe.

Vlad a fost mereu rebel. A început să fumeze pe ascuns la 13 ani, iar la 16 ani a venit acasă cu poliția după el pentru că furase o bicicletă. Am plâns atunci ca niciodată. L-am iertat, l-am apărat în fața tuturor, am sperat că va învăța ceva. Dar anii au trecut și Vlad a continuat să mă dezamăgească: a abandonat liceul în clasa a XI-a, s-a apucat de anturaje dubioase și a început să ceară bani tot mai des. Îi dădeam, deși știam că îi va cheltui pe prostii. Ana era opusul lui: silitoare, tăcută, mereu cu nasul în cărți. Ea m-a ajutat la treburile casei, ea m-a ținut de mână când am făcut prima criză de rinichi.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu ochii injectați și mi-a cerut bani pentru „o urgență”. Am refuzat. A spart ușa camerei mele și a furat banii ascunși pentru facturi. Atunci am simțit că nu mai pot. Am sunat la Mihai și i-am spus totul. A venit, l-a luat pe Vlad și l-a dus la el pentru o vreme. Dar băiatul meu s-a întors după câteva luni, mai rece ca niciodată.

— Tu nu mă iubești! Mereu ai ținut cu Ana!
— Vlad, te iubesc mai mult decât pot spune în cuvinte. Dar nu pot să-ți dau totul pe tavă dacă tu nu vrei să lupți pentru viața ta.

Anii au trecut. Ana a terminat facultatea la Iași și s-a angajat ca medic rezident. Vlad a rămas acasă, fără serviciu stabil, trăind din banii pe care îi mai primea de la Mihai sau din ce reușea să facă „la negru”. Eu am continuat să muncesc până când sănătatea nu m-a mai lăsat. Am vândut apartamentul vechi și m-am mutat într-o garsonieră mică, punând deoparte fiecare leu pentru zile negre.

Când am împlinit 60 de ani, am decis să-mi fac testamentul. Am stat nopți întregi gândindu-mă cui să las puținul pe care-l am: garsoniera, niște bijuterii vechi de familie și ceva bani strânși cu greu. M-am gândit la Vlad — dacă îi las totul, va risipi într-o lună și va rămâne tot fără nimic. M-am gândit la Ana — ea nu are nevoie neapărat de bani, dar ar ști să-i folosească pentru ceva bun.

Într-o seară ploioasă, i-am chemat pe amândoi la mine.

— Vreau să vă spun ceva important despre viitorul vostru…

Ana m-a privit cu ochii ei blânzi:
— Mamă, orice decizie iei, eu te susțin.

Vlad s-a încruntat:
— Ce vrei să spui? Că iar mă dai afară din viața ta?

— Nu te dau afară… Dar nu pot să-ți las moștenirea mea. Nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că vreau să înveți să trăiești pe picioarele tale. Ana va primi totul. Tu ai nevoie să te regăsești singur.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a ridicat brusc și a trântit ușa după el. Ana m-a îmbrățișat și a plâns în tăcere.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu mi-a mai vorbit decât rar și rece. Oamenii din bloc mă judecă: „Cum poți să-ți lași copilul fără nimic?” Dar nimeni nu știe câte nopți am plâns gândindu-mă dacă fac bine sau rău.

Poate că am greșit undeva ca mamă. Poate că dragostea mea n-a fost suficient de puternică sau poate că am greșit când l-am protejat prea mult pe Vlad. Dar știu sigur un lucru: dacă îi las totul acum, îl condamn la aceeași viață fără sens pe care o duce de ani buni.

Mă uit la poza lor mică din sufragerie — doi copii râzând în zăpadă — și mă întreb: oare dragostea unei mame se măsoară în bani sau în curajul de a spune „nu” atunci când trebuie?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E drept să-ți protejezi copilul chiar dacă asta înseamnă să-l rănești? Sau ar trebui ca fiecare părinte să lase moștenire indiferent de greșelile copiilor?