În așteptarea mamei: Povestea Anei

— Nu plânge, Ana, o să vină mama ta, îmi șoptea doamna Mariana, educatoarea de la centru, în timp ce-mi ștergea lacrimile cu o batistă aspră. Era iarnă, iar geamurile aburite ale dormitorului reflectau lumina slabă a unui bec chior. Aveam șase ani și nu înțelegeam de ce mama nu mai venea să mă ia acasă. În fiecare zi, mă uitam pe fereastră, sperând să-i văd silueta printre copacii goi din curtea orfelinatului.

Centrul de plasament din Iași era o lume străină pentru mine. Copiii se certau pe jucării rupte, iar educatoarele încercau să ne liniștească, dar nu aveau timp pentru fiecare dintre noi. În fiecare seară, înainte să adorm, îmi imaginam vocea mamei: „Ana, te iubesc, o să fie bine.” Dar vocea asta se stingea încet-încet, pe măsură ce zilele treceau și nimeni nu venea după mine.

Într-o zi de martie, când zăpada se topea pe trotuare și noroiul se lipea de pantofii mei prea mari, am primit o scrisoare. Era de la mama. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde și am citit cuvintele scrise stângaci: „Ana, iartă-mă. Nu pot veni acum. Te iubesc.” Atât. Am plâns până am adormit cu scrisoarea strânsă la piept.

Anii au trecut greu. Am învățat să nu mai aștept. Am început să mă tem că nu voi fi niciodată dorită. Prietena mea cea mai bună din centru, Irina, îmi spunea mereu:
— Poate că e mai bine așa. Mamele care pleacă nu se mai întorc.
Dar eu nu puteam să cred asta. În fiecare zi mă agățam de speranța că mama va apărea la poartă.

La șapte ani, am fost mutată într-o familie maternală. Doamna Viorica era severă, dar corectă. Avea doi băieți mari care mă ignorau sau mă tachinau. Mâncam la masă cu toții, dar eu simțeam mereu că nu aparțin acolo. Într-o seară, când am spart din greșeală o cană, doamna Viorica a ridicat vocea:
— Ana, trebuie să fii mai atentă! Nu suntem aici ca să reparăm tot ce strici tu!
M-am retras în camera mea și am plâns în pernă. Mi-era dor de mama, chiar dacă nu știam dacă o voi mai vedea vreodată.

La școală eram „fata din plasament”. Colegii râdeau de hainele mele vechi și de faptul că nu venea nimeni la serbări pentru mine. Doar doamna învățătoare, doamna Lungu, mă mângâia pe cap și îmi spunea:
— Ana, ești un copil bun. Să nu uiți asta niciodată.

Când am împlinit nouă ani, am primit vestea că o familie vrea să mă cunoască. M-am temut și m-am bucurat în același timp. Familia Popescu locuia într-un apartament mic din cartierul Nicolina. Doamna Elena avea ochi blânzi și mi-a adus o păpușă nouă.
— Ana, vrei să vii la noi pentru câteva zile? Să vedem dacă ne potrivim?
Am dat din cap timid. Domnul Radu mi-a zâmbit și mi-a spus:
— La noi acasă e gălăgie și râsete. Sperăm să-ți placă.

Primele zile au fost ciudate. Nu știam dacă am voie să cer apă sau să aprind televizorul. M-am trezit într-o noapte și am mers tiptil în bucătărie. Doamna Elena era acolo, citea o carte.
— Nu poți dormi?
Am dat din cap.
— Vrei să stai cu mine?
M-am așezat lângă ea și ea m-a luat în brațe. Am simțit pentru prima dată după mulți ani căldura unei mame.

Au urmat luni de încercări și ezitări. Mă temeam că voi fi din nou trimisă înapoi. Într-o zi, după ce am spart un pahar (de data asta din greșeală), am început să plâng:
— O să mă dați afară?
Doamna Elena s-a apropiat de mine și m-a strâns tare:
— Ana, nu te dăm nicăieri! Toți greșim. Ești copilul nostru acum.

A fost prima dată când cineva mi-a spus asta fără să se uite la ceas sau la hârtii oficiale. Am început să cred că poate merit și eu dragoste.

Când am împlinit zece ani, familia Popescu a început procedurile de adopție. Mama biologică nu a venit nici atunci la tribunal. Am plâns pentru ultima dată după ea în acea zi. Doamna Elena m-a ținut de mână tot timpul.

Acum am doisprezece ani și încă mai visez uneori că mama vine după mine. Dar știu că familia mea e aici, lângă mine, chiar dacă nu ne leagă sângele.

Mă întreb uneori: câți copii ca mine încă mai așteaptă pe cineva care nu va veni niciodată? Oare cât de mult contează dragostea primită față de cea promisă? Poate găsim speranță chiar și atunci când totul pare pierdut?