Singurătatea unei mame: Povestea Mariei, între sacrificiu și uitare

— Mamă, nu mai insista, am treabă! — vocea Irinei răsună tăios în receptor, iar eu rămân cu mâna tremurândă pe telefon. Mă uit la poza ei de pe perete, zâmbind la absolvire, și mă întreb când s-a transformat copilul meu blând într-o femeie grăbită, mereu prea ocupată pentru mine.

E joi după-amiază. În apartamentul meu mic din cartierul Dristor, liniștea e apăsătoare. Aud doar ticăitul ceasului și, uneori, pașii vecinului de deasupra. Mă așez la masa din bucătărie, unde încă păstrez fața de masă brodată de mâna mea, și privesc pe fereastră la copiii care se joacă în fața blocului. Mă gândesc la anii când alergam după Andrei și Irina prin parc, cu genunchii juliți și obrajii roșii de la joacă. Atunci nu-mi imaginam că voi ajunge să-mi fie dor chiar și de gălăgia lor.

Am 72 de ani. Am muncit o viață întreagă ca asistentă medicală la Spitalul Colentina. Am făcut ture de noapte, am lipsit de la serbările lor doar ca să le pot pune ceva pe masă. Soțul meu, Gheorghe, s-a stins devreme, iar eu am rămas stâlpul casei. Am crezut că sacrificiile mele vor fi răsplătite cu dragoste și recunoștință. Dar acum, când am cea mai mare nevoie de ei, copiii mei par niște străini.

Andrei locuiește la două stații de tramvai distanță. Are doi băieți, Vlad și Radu, pe care îi văd doar pe Facebook sau în pozele trimise rar pe WhatsApp. Când îl sun, îmi răspunde scurt:

— Mamă, nu pot vorbi acum, sunt la birou. Te sun eu mai târziu.

Dar acel „mai târziu” nu mai vine niciodată.

Irina e profesoară de limba română. Are o fetiță, Ana-Maria, care a împlinit șase ani luna trecută. Nu m-au invitat la ziua ei. Mi-au spus că „e pandemie” și „nu e sigur pentru tine”. Dar am văzut pe Facebook poze cu toți prietenii lor acolo. M-a durut atât de tare încât am plâns toată noaptea.

În fiecare duminică pregătesc sarmale sau cozonac, sperând că poate vor veni „în vizită”. Dar trec săptămâni fără să-mi calce cineva pragul. Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă uneori:

— Ce mai fac copiii? Vin pe la tine?

Îi zâmbesc fals:

— Sunt bine, sunt ocupați…

Dar adevărul e că mă simt invizibilă.

Într-o zi, am decis să merg neanunțată la Andrei. Am cumpărat prăjituri de la cofetărie și am bătut la ușa lor cu inima cât un purice. Mi-a deschis nora mea, Camelia:

— Vai, mamă Maria… nu ne-ai dat un telefon înainte! E cam dezordine…

Am intrat stingheră în sufragerie. Vlad și Radu erau cu ochii în tablete. Nici nu s-au ridicat să mă salute.

— Bunica a venit cu prăjituri! — am spus veselă.

— Nu mănânc dulciuri — a mormăit Vlad fără să-și ridice privirea.

Andrei a apărut abia după zece minute:

— Mamă, trebuia să ne anunți… avem planuri azi.

Am stat o oră stingheră pe canapea, încercând să port conversații forțate despre școală și serviciu. Când am plecat, Camelia mi-a pus prăjiturile într-o pungă:

— Să le luați acasă… băieții țin dietă.

Pe drum spre casă mi-au dat lacrimile. M-am simțit ca un musafir nepoftit în propria familie.

Irina nu e mai caldă. Odată am rugat-o să mă ajute cu cumpărăturile — mă dor genunchii și nu mai pot căra plase grele.

— Mamă, dă comandă online! Toată lumea face așa acum.

Nu înțelege că pentru mine mersul la piață era o bucurie. Îmi plăcea să aleg roșiile coapte sau să negociez cu tanti Florica pentru brânză proaspătă.

Uneori mă gândesc că poate eu sunt de vină. Poate i-am sufocat cu grija mea sau i-am certat prea mult când erau mici. Poate n-am știut să le arăt dragostea altfel decât prin mâncare și haine curate.

Într-o seară am primit un telefon de la Ana-Maria:

— Bunico, tu ai fost tristă vreodată?

Am rămas fără glas. I-am spus doar:

— Da, draga mea… dar trece.

A doua zi Irina m-a sunat furioasă:

— Ce i-ai spus Anei? A plâns toată seara!

Mi-am cerut scuze fără să știu exact pentru ce.

Sunt zile când îmi vine să le scriu o scrisoare lungă în care să le spun tot ce simt: cât de dor îmi e de ei, cât mă doare indiferența lor, cât mi-aș dori să aud un simplu „Te iubesc”. Dar mi-e teamă că ar râde sau ar spune că dramatizez.

Merg uneori în parc și privesc bunicii care își plimbă nepoții de mână. Îi invidiez sincer. Mă întreb dacă au făcut ceva diferit sau dacă pur și simplu au avut noroc.

Tanti Viorica mi-a propus să mergem împreună la biserică sau la clubul pensionarilor din cartier. Am încercat o dată — oamenii povesteau despre copiii lor care îi vizitează des sau îi duc în vacanțe la munte. M-am simțit și mai singură printre ei.

Într-o seară am găsit un jurnal vechi al Irinei din liceu. Pe prima pagină scria: „Mama e cea mai bună prietenă a mea.” Am plâns ore întregi ținând caietul în brațe.

Nu vreau să fiu povara nimănui. Nu vreau bani sau cadouri scumpe. Vreau doar să simt că mai contez pentru cineva. Să aud vocea unui nepot spunând „Bunico, hai să ne jucăm!” sau să primesc un mesaj simplu: „Ce faci?”

Poate că bătrânețea nu e despre boli sau lipsuri materiale, ci despre uitare. Despre tăcerea care apasă mai greu decât orice durere fizică.

Mă întreb adesea: oare câți părinți ca mine trăiesc aceeași singurătate? Oare copiii noștri vor realiza vreodată cât valorează o vizită scurtă sau un telefon sincer? Sau poate noi suntem cei care trebuie să învățăm să trăim fără ei?