„Eu aduc mai mulți bani, deci nu mai fac nimic altceva.” Povestea unei căsnicii care s-a transformat în contract

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fac totul singură! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce strângeam farfuriile murdare de pe masă. El nici măcar nu s-a uitat la mine. Stătea cu ochii în telefon, cu un zâmbet absent pe buze, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

— Ioana, hai să nu mai dramatizăm. Eu aduc mai mulți bani acasă. Tu ai timp să te ocupi de toate astea. E normal, nu? a spus el, fără să ridice privirea.

M-am oprit în mijlocul bucătăriei, cu o farfurie în mână și lacrimi în ochi. Nu era prima dată când auzeam replica asta, dar de data asta a durut altfel. Poate pentru că era a zecea aniversare a căsniciei noastre și tot ce primisem era această indiferență rece.

Când ne-am cunoscut, eram doi studenți visători la Litere, împărțind o garsonieră minusculă în Militari. Ne certam pe cine spală vasele, dar râdeam împreună la final. Ne promiteam că nu vom lăsa niciodată rutina să ne înghită. Dar viața are un mod ironic de a-ți demonstra cât de naiv poți fi.

După ce Vlad a primit promovarea la bancă, lucrurile s-au schimbat. Salariul lui a crescut spectaculos, iar eu am rămas profesoară de limba română la un liceu din cartier. El venea târziu acasă, obosit și iritat, iar eu încercam să țin casa în ordine, să ajut copiii la teme și să gătesc ceva cald. La început, nu m-a deranjat. Îl iubeam și voiam să-l susțin. Dar încet-încet, totul a devenit o obligație unilaterală.

— Vlad, nu e vorba doar de bani! E vorba de respect! De faptul că suntem o echipă! am încercat să-i explic într-o seară, după ce copiii adormiseră.

— Respect? Eu te respect! Dar fiecare face ce poate. Tu ai timp liber după-amiaza, eu muncesc până la opt seara. Ce vrei să fac? Să spăl vasele când vin rupt de oboseală?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era vorba despre vase sau despre cine duce gunoiul. Era vorba despre faptul că nu mai eram parteneri. Că totul se transformase într-un contract: el aduce bani, eu fac restul.

Mama mea mi-a spus mereu: „Femeia trebuie să fie stâlpul casei.” Dar oare cât poți duce singură? Sora mea, Ana, divorțase cu doi ani înainte și toată familia o judecase aspru. Nu voiam să ajung ca ea, dar nici nu mai puteam continua așa.

Într-o duminică dimineață, când Vlad dormea dus după o noapte cu băieții la poker, am ieșit pe balcon cu o cafea și am sunat-o pe Ana.

— Ioana, tu nu vezi că te stingi pe dinăuntru? mi-a spus ea direct. Nu ești servitoare! Dacă nu vrea să fie partenerul tău, atunci ce rost are?

Am plâns mult după acea discuție. M-am gândit la copii — Maria și Radu — și la cum ar fi viața lor dacă am divorța. Dar oare ce exemplu le dădeam dacă acceptam această nedreptate?

În acea seară am încercat din nou să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, trebuie să schimbăm ceva. Nu mai pot continua așa. Simt că nu mai contez pentru tine decât ca menajeră.

A oftat și s-a ridicat de la masă.

— Ioana, nu vreau scandaluri. Dacă nu-ți convine, fă ce crezi de cuviință. Eu nu pot mai mult.

Atunci am știut că s-a terminat. Nu a fost o ceartă mare, nici țipete sau uși trântite. Doar un gol imens între noi.

Am început să merg la consiliere psihologică. Am vorbit cu directoarea liceului despre posibilitatea de a preda mai multe ore ca să mă pot descurca financiar dacă va fi nevoie. Am început să-mi recapăt demnitatea pas cu pas.

Vlad a observat schimbarea abia când am refuzat să-i mai spăl hainele sau să-i pregătesc cina.

— Ce-i cu tine? De când te-ai schimbat așa?

— M-am săturat să fiu invizibilă în propria mea casă. Dacă vrei să rămânem împreună, trebuie să fii partenerul meu cu adevărat.

A râs ironic.

— Femeile din ziua de azi… toate vreți egalitate până vine vorba de facturi mari sau muncă grea.

Nu i-am răspuns. Am simțit doar o liniște ciudată în suflet. Pentru prima dată după mult timp, nu mi-a mai fost frică de viitor.

Au urmat luni grele: discuții cu avocați, lacrimi ascunse în baie, priviri curioase ale vecinilor și întrebări dureroase ale copiilor. Dar am mers înainte.

Astăzi locuiesc cu copiii într-un apartament micuț din Drumul Taberei. Nu e ușor — salariul meu abia ne ajunge pentru strictul necesar — dar mă simt liberă și împăcată cu mine însămi. Vlad plătește pensia alimentară și vine uneori să-i vadă pe copii, dar între noi nu mai există resentimente sau reproșuri.

M-am întrebat adesea: unde se rupe firul dintre iubire și datorie? Când devine parteneriatul o povară? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi. Dar știu sigur că niciun salariu din lume nu poate cumpăra respectul sau liniștea sufletească.

Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Și câte dintre ele au curajul să spună „ajunge”?