Nunta care a rupt tăcerea: Povestea unei fiice, a unui tată și a unei mame vitrege

— Nu vreau să vină Adina la nuntă, tata.

Vocea Irinei era tăioasă, aproape străină. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de cafea rece. În jurul nostru, liniștea casei părea să apese pe umeri ca o povară invizibilă. Am încercat să-i citesc chipul, dar privirea ei era fixată undeva în gol, departe de mine.

— Irina, nu poți face asta. Adina te-a crescut de la 12 ani. A fost lângă tine când ai avut nevoie de cineva. Nu e corect…

Ea a oftat și a dat din cap, tăindu-mi vorba:

— Nu e mama mea. Și niciodată n-a fost. A făcut totul ca să pară că-i pasă, dar eu am simțit mereu că nu-i locul ei aici.

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. M-am uitat la ea, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese fata mea să-și urască mama vitregă, femeia cu care împărțisem ultimii zece ani?

Totul a început cu divorțul de Ana-Maria, prima mea soție. Am lăsat casa pe numele ei, deși avocații mă sfătuiseră altfel. „E pentru Irina”, mi-am spus atunci. Dar Ana-Maria s-a recăsătorit repede cu un bărbat care nu avea răbdare pentru copii. Irina a devenit o povară pentru ei, o prezență stânjenitoare la mesele de duminică. Într-o zi, m-a sunat plângând:

— Tata, pot să vin la tine? Nu mă mai suportă nimeni aici.

Am luat-o fără să clipesc. Adina, cu răbdarea ei blândă și zâmbetul cald, a primit-o ca pe propria fiică. I-a făcut prăjituri când avea nevoie de alinare, a stat cu ea nopți întregi când avea febră sau coșmaruri. Dar Irina n-a uitat niciodată că nu era mama ei.

Anii au trecut cu bune și rele. Am încercat să fiu tată și mamă pentru Irina, dar mereu simțeam că ceva lipsește. Când a venit vorba de nuntă, am crezut că va fi momentul nostru de liniște, o zi în care să fim din nou o familie.

— Tata, nu vreau să vină Adina. Dacă insiști, nu mai vin nici eu la nuntă.

Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic că Adina merită să fie acolo? Că fără ea, viața noastră ar fi fost mult mai grea? Am încercat să vorbesc cu Ana-Maria:

— Ana-Maria, trebuie să faci ceva. Irina nu vrea să o invite pe Adina la nuntă. E nedrept.

Ea a râs scurt:

— Ce vrei să fac? E alegerea ei. Poate dacă nu te-ai fi recăsătorit atât de repede…

M-am înfuriat:

— Tu ai lăsat-o baltă! Ai ales alt bărbat înaintea copilului tău!

A urmat o ceartă veche, cu reproșuri aruncate ca niște pietre grele peste ani de tăcere. Niciunul dintre noi nu era dispus să cedeze.

În zilele următoare, casa s-a umplut de tăceri apăsătoare. Adina încerca să se poarte normal, dar ochii ei trădau tristețea:

— Nu trebuie să mă invite dacă nu vrea… Poate așa e mai bine.

— Nu e corect! Ai făcut atâtea pentru ea…

— Nu contează ce am făcut eu. Contează ce simte ea.

Am privit-o cum își strângea lucrurile într-o liniște apăsătoare. M-am simțit neputincios. Ce fel de tată eram dacă nu puteam aduce pacea între cele două femei pe care le iubeam cel mai mult?

Cu câteva zile înainte de nuntă, Irina a venit acasă târziu. Avea ochii roșii și părea obosită.

— Tata… Poate că am fost prea dură cu Adina. Dar nu pot uita cum m-am simțit când mama m-a lăsat baltă. Și tu… Tu ai încercat să repari totul cu altcineva.

Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele:

— Irina, știu că te-am rănit fără să vreau. Dar Adina nu e vinovată pentru alegerile noastre greșite.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Mi-e teamă că dacă o las pe Adina aproape, o pierd pe mama de tot…

Atunci am înțeles: nu era vorba despre ură sau răzbunare, ci despre frica de a pierde ce mai rămânea din copilărie.

Nunta a avut loc fără Adina. Am stat lângă Irina la altar, dar inima mea era grea. După petrecere, am găsit-o pe Adina în bucătărie, spălând vasele singură.

— Îmi pare rău… — i-am spus încet.

Ea a zâmbit trist:

— Poate într-o zi va înțelege.

Acum stau singur în sufragerie și mă întreb: Oare cât timp trebuie să treacă până când rănile astea se vindecă? Câte sacrificii mai trebuie făcute pentru ca o familie destrămată să se simtă din nou întreagă?