Între Datorie și Iubire: Povestea unei Mame Românce și a Fiului Său

— Mamă, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, acoperind zgomotul ceainicului care fierbea pe aragaz. M-am întors spre el, simțind deja nodul acela vechi în stomac, acela care apărea ori de câte ori băiatul meu cel mic venea cu o idee nouă, mereu impulsivă, mereu pe fugă.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Vreau să mă mut la casa de la țară. Cu Irina. Ne-am hotărât să ne căsătorim și credem că acolo am putea începe viața noastră împreună. E liniște, e spațiu, nu mai stăm cu chirie în București…

Am simțit cum îmi tremură mâinile. Casa de la țară era tot ce mai rămăsese din copilăria mea, din amintirile cu părinții mei. Era locul unde mergeam vara să culegem cireșe și unde tata mă învățase să cosesc iarba. Nu era doar o casă, era o parte din sufletul meu.

— Vlad, nu cred că e o idee bună. Casa aia are nevoie de reparații serioase. Și tu abia ți-ai găsit un job stabil. De ce să vă complicați viața?

Vlad a oftat și s-a așezat la masă, privindu-mă cu ochii lui mari, albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său.

— Mamă, nu vreau bani. Vreau doar să ne lași să încercăm. Irina e de acord, vrea să se mute la țară. Ne-am săturat de agitația din oraș.

— Vlad, ai 27 de ani! Nu ești pregătit pentru așa ceva. Știi cât costă să întreții o casă? Știi ce înseamnă să trăiești la țară? Nu e ca-n vacanță! Și Irina… e sigură că vrea asta?

A tăcut. Știam că nu-i place să fie contrazis. Mereu a fost încăpățânat, mereu a vrut să demonstreze că poate mai mult decât crede lumea despre el.

— Dacă nu vrei să ne lași casa, atunci ajută-ne măcar cu niște bani pentru avans la un apartament. Dar nu vreau să mai stăm cu chirie!

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a mamei care vrea să-și protejeze copilul și cea a femeii care știe cât de greu e să-ți croiești drum singur.

— Vlad, pot să vă ajut financiar. Vă dau bani pentru avans, dar casa de la țară rămâne a familiei. Nu pot s-o dau pe mâna voastră acum. Poate peste câțiva ani…

A izbucnit:

— Mereu faci așa! Niciodată nu ai încredere în mine! Dacă era vorba de Sorin (fratele lui mai mare), sigur îi dădeai cheia fără să clipești!

M-am simțit lovită. Sorin era mereu responsabilul, cel care nu cerea niciodată nimic și care își făcuse viața pas cu pas, fără scandaluri sau decizii pripite.

— Nu e vorba de Sorin! E vorba de tine și de Irina! Sunteți prea tineri, prea grăbiți…

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul uitat pe aragaz și cu inima frântă.

Seara aceea a fost începutul unui război rece între noi. Vlad nu mi-a mai vorbit zile întregi. Irina m-a sunat plângând:

— Doamnă Maria, Vlad e foarte supărat. Eu îl susțin orice ar decide, dar nu vreau să vă certați din cauza noastră…

Am încercat să-i explic:

— Irina, nu e vorba doar de casă. E vorba că vreau să fiți siguri pe voi înainte să vă aruncați într-o viață nouă. La țară nu e ușor… Eu am crescut acolo și știu ce înseamnă.

Dar tinerii nu ascultă sfaturi decât după ce greșesc pe pielea lor.

În zilele următoare, familia s-a împărțit în două tabere: soțul meu, Ion, era de partea mea — „Lasă-i să vadă cum e viața adevărată!” — iar sora mea, Elena, îl susținea pe Vlad — „Dacă nu-i lași acum, o să-ți reproșeze toată viața!”

La masa de duminică s-au spus vorbe grele:

— Tu niciodată nu ai știut să fii mamă pentru Vlad! — mi-a aruncat Elena printre dinți.

— Ba da! Tocmai pentru că-l iubesc nu-l las să se arunce cu capul înainte!

Sorin încerca să tempereze spiritele:

— Poate ar trebui să-i lăsăm măcar o vară acolo… Să vadă dacă le place cu adevărat.

Dar eu nu puteam renunța la ideea că Vlad va distruge tot ce am construit acolo cu atâta trudă.

Într-o noapte am visat-o pe mama: stătea pe prispa casei de la țară și mă privea trist.

— Maria, lasă-i… Fiecare are drumul lui.

M-am trezit plângând. Poate greșeam? Poate dragostea mea era prea sufocantă?

După o lună de tăcere și reproșuri nespuse, Vlad a venit acasă cu Irina. Erau obosiți și triști.

— Mamă… am găsit un apartament mic în Militari. Avem nevoie de bani pentru avans… Dacă încă vrei să ne ajuți.

Am simțit cum mi se rupe inima și cum mă eliberez în același timp.

— Vreau doar să fiți fericiți. Și dacă asta înseamnă un apartament în oraș… atunci așa să fie.

Ne-am îmbrățișat toți trei și am plâns împreună.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria unei mame și unde începe libertatea copilului? Oare am făcut bine? Sau am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată?