Între datoriile soacrei și copilul meu: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul ăsta de vinovăție! vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile în spatele unei cești de cafea reci. Era a treia oară în luna aceea când venea la noi cu ochii roșii și mâinile tremurânde, povestindu-ne despre ratele la bancă, despre executorii care băteau la ușă și despre pensia ei care nu-i ajungea nici pentru medicamente.

Soțul meu, Radu, stătea la masă cu privirea pierdută. Îl vedeam cum se frământă, cum se simte prins între mine și mama lui. Știam că nu-i ușor. Dar nici pentru mine nu era. Aveam un băiețel de patru ani, Vlad, care mă trăgea de mânecă să mă joc cu el sau să-i citesc povești, dar eu eram mereu cu gândul la facturi, la rate și la discuțiile interminabile despre bani.

Totul a început când am decis să ne mutăm în apartamentul lui Radu, moștenit de la tatăl lui. Era mai aproape de metrou, chiria era mai mare și amândoi am fost de acord că e mai bine să-l închiriem pe al meu, cu două camere, ca să avem un venit suplimentar. Așa am făcut rost de bani pentru grădinița privată a lui Vlad și pentru micile noastre bucurii. Dar liniștea n-a durat mult.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Mariana a venit la noi cu o pungă de plastic în mână și ochii umflați de plâns. „M-au sunat iar de la bancă. Dacă nu plătesc până luni, îmi iau garsoniera.” Am simțit cum mi se strânge inima. Radu s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră. „Nu putem să stăm cu mâinile în sân!” a spus el. „Trebuie să o ajutăm.”

Am stat toată noaptea și am făcut calcule. Singura soluție era să renunțăm la grădinița privată și să folosim banii din chirie pentru ratele soacrei. „E doar pentru câteva luni”, mi-a spus Radu. „După aia ne revenim.”

Dar lunile s-au transformat în ani. Vlad a mers la grădinița de stat, unde era mereu răcit și venea acasă trist că nu are jucării ca ceilalți copii. Eu am început să lucrez suplimentar ca să acopăr cheltuielile, iar timpul petrecut cu el s-a redus la câteva minute pe zi. Seara îl găseam adormit cu jucăriile în brațe, iar eu mă simțeam tot mai vinovată.

Într-o zi, după ce l-am lăsat pe Vlad la grădiniță, m-am întâlnit cu mama mea la o cafea. „Ilinca, tu nu vezi că te pierzi pe tine? Copilul tău are nevoie de tine! Mariana a făcut alegerile ei, nu e vina ta că a ajuns aici.” Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una a datoriilor și a sacrificiului pentru familia extinsă, alta a nevoilor propriului meu copil.

Conflictele au început să apară tot mai des între mine și Radu. El era mereu obosit, mereu absent. „Nu putem să o lăsăm pe mama pe drumuri!” îmi spunea el seară de seară. „Și Vlad? Cine are grijă de el?” îl întrebam eu cu voce tremurată. „Nu vezi că nu mai avem timp nici unul pentru celălalt?”

Într-o seară, Vlad a venit la mine cu o foaie desenată stângaci: era o casă mare, cu trei oameni zâmbind. „Asta e familia noastră fericită?” m-a întrebat el cu ochii mari. Am izbucnit în plâns. Nu știam ce să-i răspund.

Am început să mă gândesc serios dacă nu cumva sacrificiul meu e inutil. Mariana părea tot mai împovărată, datoriile nu scădeau niciodată suficient, iar Vlad devenea tot mai retras. Într-o zi l-am găsit vorbind singur în camera lui: „Mami e mereu ocupată… Tati nu vine acasă… Eu sunt singur.” M-a durut mai tare decât orice factură neplătită.

Am încercat să vorbesc cu Radu despre asta. „Poate ar trebui să găsim altă soluție… Poate să vindem apartamentul meu și să-i plătim datoriile mamei odată pentru totdeauna.” El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul. „Nu putem renunța la tot ce ai tu moștenit! Nu e corect!”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Vlad cum doarme și m-am întrebat dacă va înțelege vreodată de ce am ales să fiu mai mult fiică decât mamă. Dacă va ierta vreodată absențele mele, nervii mei, lipsa mea de răbdare.

Într-o dimineață, Mariana a venit din nou la noi: „Ilinca, nu vreau să vă mai fiu povară… Poate ar trebui să mă mut la sora mea din Bacău.” Am simțit un nod în gât. O parte din mine voia să spună „da”, dar alta știa că nu pot s-o las singură.

Acum stau pe canapea, cu Vlad lângă mine și mă uit la desenele lui colorate pe pereți. Încerc să-mi adun gândurile și să găsesc un echilibru între datoria față de familie și dragostea pentru copilul meu.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei din jur? Și când devine sacrificiul nostru o povară prea grea pentru sufletul copiilor noștri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?