Strigătul pe care nu l-a auzit nimeni

— Vlad! Vlad, răspunde-mi! Ți-e rău? Ți-e rău, băiatul tatei?

Vocea mea răsuna disperată pe holul lung și rece al școlii. O femeie în halat alb, probabil asistenta, încerca să-mi explice ceva, dar nu-i auzeam cuvintele. Tot ce vedeam era chipul palid al fiului meu, întins pe o bancă veche, cu o tăietură mică pe frunte și ochii închiși. Mâinile îi tremurau ușor, iar buzele îi erau vineții. Am simțit cum mi se strânge inima de frică și furie.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu m-ați sunat mai devreme? am întrebat printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Domnule Popescu, Vlad a leșinat în timpul orei de matematică. Doamna profesoară spune că s-a plâns de amețeli, dar… n-a părut ceva grav. Apoi, pur și simplu a căzut de pe scaun.

M-am uitat la Vlad. Îi știam boala. Îl învățasem de mic să-și recunoască semnele: să se așeze jos, să respire adânc, să ceară ajutor. De ce nu făcuse asta acum?

— Vlad, tati e aici. Deschide ochii, te rog!

A clipit încet și a încercat să zâmbească.

— Tati… am zis… am zis că mi-e rău… dar doamna nu m-a lăsat să ies…

M-am înfuriat. Am simțit cum sângele îmi fierbe în vene. Cum adică nu l-a lăsat?

— Cine nu te-a lăsat? Ce s-a întâmplat exact?

Vlad a oftat și a început să plângă încet, cu sughițuri mici.

— Am ridicat mâna și am spus că mi-e rău. Doamna Ionescu a zis că exagerez ca să scap de test. Am rugat-o să mă lase la baie sau la cabinet, dar a țipat la mine că dacă mă ridic fără permisiune îmi scade nota la purtare. M-am speriat… și apoi nu mai știu nimic.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să urlu. Să dau cu pumnul în pereți. Să o caut pe profesoara aia și să-i spun tot ce am pe suflet. Cum poți să ignori un copil care spune că îi e rău? Cum poți să fii atât de rece?

Am luat telefonul și am sunat-o pe soția mea, Irina.

— Irina, ia-ți liber și vino la școală. Vlad a leșinat. Trebuie să vorbim cu directoarea.

În câteva minute eram toți trei în biroul directoarei, iar Vlad stătea între noi, cu capul plecat. Doamna Ionescu a intrat cu pași apăsați, cu privirea rece și buzele strânse.

— Domnule Popescu, doamnă Popescu, îmi pare rău pentru incident. Dar trebuie să înțelegeți că nu pot lăsa elevii să iasă din clasă oricând vor ei. Altfel nu mai facem carte!

Irina s-a ridicat brusc în picioare.

— Doamnă Ionescu, copilul nostru are o afecțiune medicală! Are nevoie de atenție specială! V-am adus adeverință medicală la începutul anului! Cum puteți fi atât de insensibilă?

— Nu sunt medic! Nu pot ști când exagerează sau nu! Dacă toți copiii ar invoca boli ca să scape de test…

Mi-am pierdut cumpătul.

— Doamnă Ionescu, dacă Vlad ar fi murit? Dacă ar fi făcut un stop cardiac? Cine răspundea? Dumneavoastră? Școala? Sau tot noi, părinții?

Directoarea încerca să calmeze spiritele.

— Haideți să discutăm civilizat… Vom investiga situația…

Dar eu nu mai puteam asculta promisiuni goale. Vlad tremura lângă mine. Irina plângea în tăcere.

În zilele următoare am depus plângere la Inspectorat. Am vorbit cu alți părinți și am aflat că nu era prima dată când doamna Ionescu ignora copiii care aveau nevoie de ajutor. Un băiat cu astm fusese certat că „se preface” când nu putea respira. O fată cu diabet fusese acuzată că „vrea atenție” când i s-a făcut rău la oră.

Am organizat o întâlnire cu părinții și am cerut schimbarea profesoarei. Unii ne-au susținut, alții ne-au privit ca pe niște scandalagii.

— Așa sunt profesorii la noi! Dacă nu-ți convine, mută-ți copilul la privat! mi-a spus un tată.

Dar eu nu puteam accepta asta. Nu puteam accepta ca indiferența să devină normă.

Vlad a avut nevoie de luni întregi ca să-și recapete încrederea. A refuzat să mai meargă la școală o vreme. Avea coșmaruri noaptea și se temea că va fi pedepsit dacă spune că îi e rău.

Am stat lângă el zi de zi. L-am dus la psiholog. L-am asigurat că vocea lui contează, chiar dacă adulții uneori uită să asculte.

Într-un final, Inspectoratul a decis mutarea doamnei Ionescu la altă școală. Dar rana rămâne.

Mă uit la Vlad acum, cum doarme liniștit lângă mine și mă întreb: câți copii mai trebuie să sufere până când adulții vor învăța să asculte cu adevărat? Câți părinți trebuie să-și strige durerea ca cineva să schimbe ceva?

Poate că povestea noastră va ajunge la cineva care are puterea să schimbe lucrurile. Sau poate doar va rămâne încă un strigăt pierdut printre zidurile reci ale unei școli care a uitat ce înseamnă empatia.

Oare cât valorează vocea unui copil într-o lume grăbită și surdă? Cine are curajul să asculte până la capăt?