Cincișprezece minute de tăcere

— Nora, te rog, ai grijă de Ethan cât merg la farmacie. Nu durează mult, poate o oră, mi-a spus Ellie, cu ochii obosiți și vocea tremurată de nesomn.
— Stai liniștită, mamă, doar am crescut trei copii, nu-i prima dată când țin un bebeluș în brațe, am răspuns eu, încercând să-i alin grijile.

Dar adevărul e că nu mai ținusem un copil atât de mic de ani buni. Și totuși, m-am simțit stăpână pe situație. Ethan dormea liniștit în pătuțul lui, cu obrajii rumeni și pumnii strânși. Am privit ceasul: ora 16:10. În mintea mea, am început să fac lista de cumpărături. Laptele se terminase, pâinea la fel. Farmacia era la două străzi distanță, magazinul la colț. Dacă mă grăbesc, în cincisprezece minute sunt înapoi.

Am ezitat o clipă în ușă. Am ascultat liniștea din casă, doar respirația ușoară a lui Ethan se auzea din dormitor. „Nu se poate întâmpla nimic rău într-un sfert de oră”, mi-am spus. Am tras ușa după mine și am coborât scările în grabă.

Pe drum, m-am întâlnit cu vecina, doamna Stanciu.
— Nora, ce faci? Nu te-am mai văzut de mult!
— Sunt pe fugă, am nepotul acasă, răspund eu, dar ea deja începe să-mi povestească despre problemele cu centrala termică. Îmi simt inima bătând mai repede. Mă uit la ceas: deja au trecut șapte minute.

Ajung la farmacie, apoi la magazin. La casă e coadă. Îmi mușc buzele și mă gândesc la Ethan. Oare s-a trezit? Plânge? Dacă plânge tare și îl aude cineva? Dar nu, nu are cine să-l audă, suntem la etajul trei și pereții sunt groși.

Când mă întorc acasă, urc scările două câte două. Intru în apartament cu sufletul la gură. Ethan doarme încă. Totul e liniște. Mă așez pe canapea și simt cum îmi revine pulsul la normal.

La nici zece minute după ce m-am liniștit, ușa se deschide brusc. Ellie intră val-vârtej, cu ochii mari:
— Mamă, unde ai fost?
— Am fost până jos să iau lapte și pâine… doar un pic…
— L-ai lăsat singur? Pe Ethan?
Vocea ei e spartă între furie și spaimă.
— A dormit tot timpul! Nici nu s-a mișcat!
— Și dacă se întâmpla ceva? Dacă se îneca? Dacă lua foc ceva? Dacă… dacă…

Nu mai pot răspunde. Mă uit la ea și văd în ochii ei toată groaza pe care eu am ignorat-o. Mâinile îi tremură când îl ia pe Ethan în brațe.

— Mamă, nu pot să cred! Prima dată când te rog să mă ajuți și tu… tu…

Mă simt mică, vinovată și rușinată. Îmi dau seama că am greșit enorm. Că am pus în pericol nu doar siguranța lui Ethan, ci și încrederea fiicei mele în mine.

În zilele care au urmat, Ellie a refuzat să mai vorbească cu mine altfel decât strict necesar. Nu m-a mai lăsat singură cu copilul nici măcar cinci minute. Am încercat să-i explic:
— N-am vrut să fac rău nimănui… Am crezut că e bine… Când eram eu tânără, toți făceam așa…
— Nu mai suntem atunci! Acum știm mai multe! Acum nu mai riscăm! a răspuns ea tăios.

Am plâns nopți întregi gândindu-mă la greșeala mea. M-am întrebat dacă nu cumva m-am schimbat prea mult sau dacă lumea s-a schimbat prea repede pentru mine. Mi-am adus aminte de mama mea, cum mă certa când făceam vreo prostie cu copiii mei: „Nora, copiii nu se lasă singuri niciodată!”

Într-o duminică dimineață, Ellie a venit la mine cu Ethan în brațe.

— Mamă… trebuie să vorbim.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Știu că ai vrut să mă ajuți… Dar trebuie să înțelegi că pentru mine fiecare minut contează. Când îl las cu tine, vreau să fiu sigură că e în siguranță.

Am dat din cap încet.

— Promit că n-o să se mai întâmple niciodată.

A oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Te iubesc, mamă. Dar trebuie să avem grijă unii de alții.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

De atunci, nu mai plec niciodată fără să-i spun sau fără să iau copilul cu mine. Am învățat că uneori cele mai mici decizii pot avea cele mai mari consecințe.

Mă întreb adesea: câți dintre noi nu facem greșeli din grabă sau din obișnuință? Cât de greu este să recunoaștem că am greșit și să cerem iertare celor dragi?