În adâncul disperării: O poveste despre sacrificiu și iertare

— Nu te apropia de apă, Vlad! am strigat, dar vocea mea s-a pierdut printre tunetele ce zguduiau cerul. Lacul din spatele casei bunicilor era întunecat, iar ploaia cădea în rafale, transformând totul într-un haos ud și rece. Vlad, băiatul meu de opt ani, alerga spre ponton, cu mingea roșie strânsă la piept, ignorând avertismentele mele.

— Lasă-l, Mihai, nu se întâmplă nimic! a spus tata, cu vocea lui aspră, răsunând din pragul casei. Mereu a crezut că sunt prea protector, că nu-l las pe Vlad să fie „bărbat”. Dar eu știam ce înseamnă să pierzi pe cineva drag. Mama s-a înecat în același lac când eu aveam doar doisprezece ani. Tata nu vorbea niciodată despre asta.

Am alergat după Vlad, inima bătându-mi nebunește. Am ajuns pe ponton exact când piciorul lui a alunecat pe scândura udă. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă: mingea a sărit în apă, Vlad după ea, iar eu am sărit fără să gândesc. Apa era rece ca gheața, iar corpul mi s-a încordat instantaneu. L-am prins pe Vlad de braț și l-am tras la suprafață, dar curentul era puternic.

— Mihai! Ce faci?! striga tata de pe mal, dar vocea lui era doar un ecou îndepărtat.

Am reușit să-l împing pe Vlad spre mal, unde tata l-a tras afară. Eu însă simțeam cum mă trage apa în jos, hainele ude mă îngreunau. Într-un final, am ieșit gâfâind, cu genunchii juliți și palmele însângerate.

În acea seară, după ce l-am culcat pe Vlad, tata a venit la mine cu o sticlă de țuică și două pahare.

— Ai făcut bine că l-ai salvat… Dar trebuie să-l lași să crească, Mihai. Nu poți trăi toată viața cu frica asta.

L-am privit lung. — Tu ai trăit cu frica asta? Sau ai ascuns-o sub tăcere?

Tata a tăcut. Pentru prima dată după mulți ani, am văzut lacrimi în ochii lui. — N-am știut cum să fiu tată după ce-a murit maică-ta. Poate că nici acum nu știu.

Am stat amândoi în tăcere, ascultând ploaia bătând în geamuri. În acea noapte am visat-o pe mama. Era pe malul lacului, zâmbind trist.

A doua zi, Vlad avea febră mare. L-am dus la spitalul din orașul mic unde toți se cunoșteau între ei. Doctorița Dobre m-a privit cu severitate.

— Copilul are pneumonie. Trebuie să rămână internat.

M-am simțit vinovat. Dacă nu l-aș fi lăsat să iasă afară… Dacă nu m-aș fi certat cu tata…

În zilele următoare, tata venea zilnic la spital cu supă caldă și jucării pentru Vlad. Îl priveam cum îi citește povești și mă întrebam dacă nu cumva am fost prea aspru cu el toți anii aceștia.

Într-o seară, când Vlad dormea liniștit în salonul alb și rece, tata s-a așezat lângă mine pe bancă.

— Ți-ai făcut datoria ca tată. Dar trebuie să te ierți și pe tine.

— Nu pot… Nu pot uita cum am țipat la el înainte să cadă în apă. Dacă nu eram acolo…

— Dacă n-ai fi fost acolo, poate că l-ai fi pierdut. Dar ai fost. Și asta contează.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să-mi dau seama că frica mea nu era doar pentru Vlad, ci și pentru copilul din mine care încă plângea după mama.

După două săptămâni, Vlad s-a însănătoșit și am plecat acasă. În mașină, tata a spus încet:

— Poate ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim. Să nu mai lăsăm tăcerea să ne despartă.

Am dat din cap și am simțit o ușurare ciudată. Poate că nu voi scăpa niciodată de vinovăție, dar pot încerca să nu o transmit mai departe.

Acum, când privesc lacul din spatele casei bunicilor, mă gândesc la toate lucrurile nespuse dintre noi. Oare câți dintre noi trăim cu frica de a pierde sau cu povara trecutului? Și câți avem curajul să ne iertăm pe noi înșine înainte de a cere iertarea celorlalți?