Umbra mamei-soacre: Povestea unei iubiri încercate

— Iar ai fost la mama ta, Radu? întreb cu vocea tremurândă, încercând să nu las furia să-mi iasă prin piele.

El se oprește în prag, cu sacoșa de la Mega încă în mână, evitându-mi privirea. — Nu, am trecut doar să-i duc niște medicamente, răspunde, dar știu că minte. Simt mirosul de sarmale pe haina lui, același miros care mă urmărește și în visele din ultimele nopți. În vis, mama lui mă privește cu ochi reci, iar Radu stă la masa ei, râzând, ca și cum eu nici n-aș exista.

Nu știu când am început să mă simt ca o străină în propria casă. Poate de când am observat că Radu nu mai mănâncă cu poftă ce gătesc eu. Poate de când a început să plece „pentru scurt timp” la mama lui, mereu cu un pretext nou. Sau poate de când am început să visez cu ochii deschiși la o viață în care nu trebuie să concurez cu o altă femeie — chiar dacă acea femeie e mama lui.

— De ce nu poți să-mi spui adevărul? îl întreb într-o seară, când liniștea dintre noi devine insuportabilă.

Radu oftează și se așază pe marginea patului. — Nu vreau să te rănesc, Ilinca. Dar mama… e singură. Și gătește ca nimeni alta. Mă simt vinovat dacă nu merg.

— Și eu? Eu ce sunt? O umbră? O menajeră care nu știe să facă ciorba ca la mama acasă?

Îmi simt ochii arzând, dar nu vreau să plâng. Nu acum. Nu după atâtea luni în care am încercat să mă ridic la standardele unei femei pe care n-am s-o pot egala niciodată.

Adevărul e că nu e vorba doar despre mâncare. E vorba despre felul în care Radu se schimbă când e cu ea: devine copilul ascultător, nu bărbatul care mi-a promis că vom construi împreună o viață nouă. E vorba despre felul în care soacra mea îmi corectează rețetele la fiecare masă de duminică: „La noi în familie punem mai mult leuștean, Ilinca.” Sau: „Sarmalele astea sunt bune, dar parcă îi lipsește ceva.”

M-am simțit mereu ca o intrusă. La început am crezut că e normal — fiecare familie are obiceiurile ei. Dar când am început să visez noaptea că soacra mea îmi ia locul la masa din bucătărie, am știut că ceva nu e în regulă.

Am încercat să vorbesc cu mama mea despre asta. — Lasă-l, fată, așa sunt bărbații! Dacă nu-i place ce gătești, du-te și ia rețeta de la soacră-ta! mi-a spus ea, fără să înțeleagă cât de mult mă doare.

Dar nu e doar despre rețetă. E despre respect. Despre faptul că Radu nu vede cât mă străduiesc. Că preferă să tacă decât să-mi spună ce-l deranjează. Că mă lasă singură cu toate întrebările mele.

Într-o zi, după încă un vis urât cu soacra mea, am decis să merg eu la ea acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Ilinca! Ce surpriză! intră, dragă! a spus ea, zâmbind larg.

Am intrat și am simțit imediat mirosul de ciorbă acrișoară și cozonac proaspăt. Pe masă era pus totul ca la carte: față de masă apretată, farfurii vechi cu margini aurii.

— Am venit să văd cum faceți sarmalele alea minunate, am spus cu voce joasă.

A râs scurt și mi-a făcut semn să mă apropii de aragaz. — Uite, secretul e să pui puțin cimbru și să le fierbi încet. Dar nu-i nimic dacă nu-ți ies ca ale mele. Fiecare femeie are mâna ei.

Am simțit un nod în gât. — Știți… Radu vine des aici. Și eu… mă simt uneori ca și cum n-aș fi destul pentru el.

Soacra mea s-a uitat lung la mine. — Ilinca, dragă, băieții rămân mereu copiii mamelor lor. Dar asta nu înseamnă că nu te iubește. Poate doar nu știe cum să fie bărbat între două femei care îl iubesc fiecare în felul ei.

Am plecat de acolo mai confuză decât venisem. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă problema e la mine sau la el sau poate la toți trei.

În seara aceea l-am așteptat pe Radu cu masa pusă: ciorbă după rețeta mamei lui și sarmale făcute împreună cu ea. A gustat și a zâmbit timid.

— Sunt bune, Ilinca. Chiar foarte bune.

Dar eu știam că nu e vorba doar despre gust. E vorba despre spațiul dintre noi doi — un spațiu umplut cu tradiții vechi, cu așteptări nespuse și cu dorința fiecăruia de a fi văzut și iubit exact așa cum este.

Poate că niciodată nu voi putea concura cu mama lui Radu. Poate că nici nu trebuie. Dar oare cum putem construi ceva al nostru dacă trecutul stă mereu la masa noastră?

Mă întreb uneori: câte femei din România se simt ca mine? Câte dintre noi ne luptăm cu umbrele trecutului soților noștri? Și oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru a fi „destule”?