Ultima linie de sosire

— Nu mai pot, tata! Nu mai pot! Ilinca s-a oprit brusc, cu obrajii roșii de efort și ochii umezi de lacrimi. Ploua mărunt peste pista de atletism din parcul Tineretului, iar eu simțeam cum fiecare picătură îmi apasă sufletul mai greu decât bocancii uzi.

— Hai, Ilinca, încă puțin! Nu contează timpul, contează să terminăm împreună, i-am spus încercând să-mi ascund tremurul vocii. Dar ea s-a așezat pe bordură, cu genunchii la piept, și a început să plângă în hohote. Oamenii treceau pe lângă noi, unii alergau cu căștile în urechi, alții își încurajau copiii sau partenerii. Nimeni nu părea să observe drama noastră mică, dar pentru mine era tot universul.

Nu știu dacă vă puteți imagina ce simte un tată când își vede copilul copleșit de frică și neputință. Eu am crescut într-o familie unde nu se vorbea despre emoții. Tata era militar, sever și distant. „Bărbații nu plâng”, îmi spunea mereu. Dar eu nu voiam să fiu ca el. Voiam să fiu altfel pentru Ilinca.

Totul a început cu câteva luni înainte, când Ilinca a venit acasă cu ochii în pământ:

— Tata, m-au pus să citesc la serbare și am uitat poezia. Toată lumea a râs de mine.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Am încercat să o liniștesc, dar știam că rana era adâncă. De atunci, Ilinca a început să evite orice activitate unde ar fi putut greși. Nu mai voia la dansuri, nu mai voia la cor, nici măcar la joacă în fața blocului.

— Hai să alergăm împreună la semi-maratonul orașului! i-am propus într-o seară. Poate așa își va recăpăta încrederea.

A acceptat greu. În fiecare dimineață ieșeam împreună la alergat prin parc. La început se plângea mereu:

— Nu pot! Mă dor picioarele! Toți râd de mine!

Dar eu îi răspundeam calm:

— Nu contează ce spun ceilalți. Contează să fii tu mândră de tine.

În ziua cursei, Ilinca era palidă și tăcută. Mama ei, Adina, ne-a privit cu îngrijorare:

— Ești sigur că nu e prea mult pentru ea?

— Trebuie să încerce. Dacă nu acum, atunci când?

Acum, pe pista udă, cu doar câteva sute de metri până la finish, Ilinca era gata să renunțe. M-am așezat lângă ea pe bordură, ignorând privirile celor care treceau.

— Știi ce mi-a spus bunicul tău când eram mic? Că bărbații nu plâng. Dar eu cred că e greșit. Și bărbații plâng. Și fetele plâng. Important e să nu ne oprim din drum.

Ilinca m-a privit printre lacrimi:

— Dar dacă nu pot?

— Atunci mergem împreună. Uite, nici eu nu mai pot alerga. Hai să mergem încet, pas cu pas.

Ne-am ridicat amândoi și am pornit încet spre linia de sosire. Oamenii ne-au observat și au început să aplaude. Un băiat cu steagul României ne-a strigat:

— Bravo! Nu vă opriți!

Ilinca a zâmbit timid și mi-a strâns mâna mai tare.

La finish ne aștepta Adina cu ochii în lacrimi și cu o pătură groasă. Ilinca s-a aruncat în brațele ei:

— Am terminat! Am terminat!

În acea seară, după ce am ajuns acasă și am făcut un ceai cald, Ilinca s-a uitat la mine cu o seriozitate neașteptată:

— Tata… dacă data viitoare nu reușesc?

Am zâmbit și i-am răspuns:

— Atâta timp cât încerci și nu renunți, ai reușit deja.

Au trecut luni de atunci. Ilinca merge din nou la dansuri și la cor. Uneori încă se teme că va greși, dar acum știe că nu e singură.

Mă gândesc adesea la tata și la cât de greu i-a fost să-și arate sentimentele. Poate că generația lui n-a știut altfel. Dar eu am ales să fiu altfel pentru copilul meu.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne oprim din propria cursă ca să-i ajutăm pe cei dragi? Oare adevărata victorie nu e tocmai asta: să nu lăsăm pe nimeni în urmă?