Visul de a fi o familie unită: când realitatea doare mai tare decât singurătatea

— Nu mai intrați peste noi fără să bateți la ușă! a țipat Irina, cu ochii scânteind de furie, în timp ce Radu stătea în spatele ei, cu privirea în pământ.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Țineam în mână o tavă cu plăcinte calde, făcute special pentru ei. Era prima săptămână de când se mutaseră în casa de lângă a mea, iar eu visam la seri împreună, la râsete și povești la cafea. În schimb, mă simțeam ca un intrus în propria familie.

Totul începuse cu un an înainte, când Radu mi-a spus că vrea să-și cumpere casă. „Mamă, am găsit ceva chiar lângă tine!” mi-a spus entuziasmat. Am plâns de bucurie. După ce soțul meu, Ion, murise acum cinci ani, Radu era tot ce-mi rămăsese. Irina părea o fată liniștită, de la țară, cu ochii mari și blânzi. Am primit-o cu brațele deschise.

Primele luni după nuntă au fost liniștite. Îi ajutam cu orice puteam: le duceam mâncare, îi ajutam la curățenie, îi împrumutam bani când nu le ajungeau salariile. Îmi imaginam că sunt ca o mamă pentru Irina. Dar încet-încet, am început să simt că nu sunt dorită.

Într-o seară, după ce am bătut la ușa lor și nu mi-a răspuns nimeni, am intrat să văd dacă sunt bine. I-am găsit certându-se. Irina plângea și îi reproșa lui Radu că „mama ta e peste tot, nu avem intimitate!”. Am ieșit tiptil, cu inima strânsă.

A doua zi, Irina a venit la mine:
— Mariana, vă rog să ne respectați spațiul. Nu suntem copii mici.

Am încercat să-i explic că vreau doar să-i ajut, dar privirea ei rece m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată. Radu nu spunea nimic. Îl vedeam cum se frământă între noi două.

Începuseră să mă evite. Nu mai veneau la masă duminica. Când îi chemam la cafea, găseau mereu scuze: „Suntem obosiți”, „Avem treabă”. Într-o zi, i-am văzut pe geam cum pleacă la plimbare fără să mă anunțe. M-am simțit trădată.

Am început să mă întreb dacă eu sunt problema. Poate că am fost prea insistentă? Poate că nu știu să fiu o soacră bună? Dar apoi am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei:
— Nu suport să stau lângă ea! Se bagă peste tot! Dacă nu era pentru casă, nici nu veneam aici!

M-a durut mai tare decât orice. Toate visele mele despre o familie unită s-au spulberat într-o clipă.

Într-o seară, Radu a venit singur la mine. Avea ochii roșii:
— Mamă… nu știu ce să fac. Irina vrea să ne mutăm departe. Spune că nu poate trăi așa.

Mi-am înghițit lacrimile și i-am spus:
— Dacă asta vă face fericiți…

Dar în sufletul meu era furtună. Cum să-l pierd și pe el? Cum să accept că femeia pe care am primit-o ca pe o fiică mă alungă din viața copilului meu?

Zilele au trecut greu. Casa mea era tot mai goală și tăcută. M-am trezit vorbind singură prin bucătărie sau uitându-mă ore întregi pe geam la casa lor, unde luminile erau stinse.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, ne-am hotărât să ne mutăm în Cluj. Irina a găsit un job acolo. Îmi pare rău…”

Am plâns toată noaptea. M-am simțit abandonată și inutilă.

Au trecut luni de atunci. Vorbim rar la telefon. Irina nu vrea să vin acolo; spune că au nevoie de timp pentru ei.

M-am întrebat de zeci de ori: unde am greșit? Oare dragostea pentru copilul tău poate fi prea mult? Sau uneori oamenii pur și simplu nu te vor în viața lor?

Poate că nu există rețete pentru fericire în familie. Poate că uneori trebuie doar să accepți că visurile tale nu sunt și ale celorlalți.

Voi ce credeți? E vina mea că mi-am dorit prea mult să fim împreună? Sau uneori trebuie să-i lăsăm pe cei dragi să plece, chiar dacă doare?