Poate Dragostea Să Țină O Familie Împreună? Povestea Mea cu Oana și Copiii Ei

— Nu ești tatăl meu! a țipat Vlad, trântind ușa camerei cu o forță care m-a făcut să tresar. Am rămas în mijlocul holului, cu mâna încă ridicată, încercând să-mi adun gândurile. Era a treia oară săptămâna asta când Vlad, băiatul cel mare al Oanei, refuza să mă asculte. Avea 13 ani și privirea aceea tăioasă, moștenită parcă de la tatăl lui biologic, pe care nu-l cunoscusem niciodată, dar despre care auzisem destule.

Oana a venit în urma mea, cu ochii umezi. — Lasă-l, Mihai. E greu pentru el. Și pentru noi toți. Am vrut să-i răspund că nu e doar greu, e aproape imposibil uneori. Dar m-am abținut. Am inspirat adânc și am intrat în bucătărie, unde Ana, mezina de 8 ani, desena flori pe un colț de hârtie.

— Ce faci, Ana? am întrebat încercând să-mi maschez vocea tremurată.
— Un desen pentru mami. Nu pentru tine, a adăugat repede, fără să mă privească.

M-am așezat la masă, simțind cum greutatea acelor cuvinte mă apasă pe umeri. Când am cunoscut-o pe Oana, acum doi ani, nu mi-am imaginat niciodată că va fi atât de greu. Eram convins că dragostea noastră va fi suficientă să ne țină împreună și să-i facă pe copii să mă accepte. Dar realitatea era alta.

Prietenii mei mă avertizaseră: „Mihai, nu te băga! Femeile cu copii vin cu tot felul de probleme.” Mama nici nu voia să audă de Oana: „Ce-ți trebuie ție femeie cu copii? Nu găseai una fără bagaj?” Dar eu eram îndrăgostit până peste cap. Oana era caldă, blândă și părea că are nevoie de mine. Am crezut că pot fi tată pentru copiii ei.

Primele luni au fost ca un vis. Ieșeam toți patru în parc, făceam picnicuri la marginea orașului și râdeam împreună la filmele de desene animate. Dar încet-încet, realitatea a început să se strecoare între noi ca o umbră rece. Vlad a început să se retragă în camera lui, refuzând orice discuție cu mine. Ana devenise tot mai atașată de bunica ei maternă și mă privea ca pe un intrus.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Oana mi-a spus în șoaptă:
— Poate ar trebui să ai mai multă răbdare cu ei. Nu e ușor nici pentru mine…
— Dar pentru mine e ușor? am izbucnit eu fără să vreau. Simt că orice fac e greșit! Parcă nu sunt niciodată destul…
Oana a oftat și s-a retras în dormitor. Am rămas singur în sufragerie, privind la pozele noastre din primele luni împreună. Zâmbeam toți patru, dar acum zâmbetele acelea păreau atât de departe.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la masă cu fața încruntată.
— Tata vine azi să mă ia la fotbal. Nu vreau să vii și tu.
Am simțit un junghi în piept. Tatăl lui Vlad apăruse din nou în peisaj după aproape un an de absență. De fiecare dată când venea, Vlad devenea și mai distant cu mine.
— E în regulă, Vlad. Să te distrezi! am spus încercând să par relaxat.
Oana m-a privit cu milă. Știa cât mă doare situația asta.

Seara, când Vlad s-a întors acasă plin de entuziasm povestind ce goluri a dat cu „tata”, am simțit că nu mai pot suporta. Am ieșit pe balcon și am aprins o țigară, deși renunțasem la fumat de ani buni.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Ana a început să plângă când încercam să o ajut la teme: „Vreau pe mami!” Vlad refuza orice discuție despre școală sau prieteni cu mine. Oana era prinsă între noi toți și părea tot mai obosită.

Într-o duminică ploioasă, am decis să încerc din nou să vorbesc cu Vlad.
— Vlad, știu că nu sunt tatăl tău biologic… dar aș vrea să fiu aici pentru tine. Poate nu ca un tată… dar măcar ca un prieten.
Vlad m-a privit lung și a spus rece:
— Nu vreau prieteni ca tine.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am ridicat și am ieșit din cameră fără să spun nimic.

Seara aceea a fost decisivă pentru mine. M-am uitat la Oana și i-am spus:
— Poate că nu sunt omul potrivit pentru voi… Poate copiii tăi au nevoie doar de tine și de tatăl lor adevărat…
Oana a început să plângă în hohote:
— Nu spune asta! Te iubesc… Dar nu știu cum să-i fac pe copii să te accepte…

Am stat mult timp îmbrățișați în tăcere. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase și la toate eșecurile mele ca „tată vitreg”. La prejudecățile celor din jur, la privirile piezișe ale vecinilor care șușoteau când treceam pe scară: „Uite-l pe Mihai, s-a băgat la casa altuia…”

După câteva luni de încercări eșuate și discuții fără sfârșit, am decis să mă mut singur pentru o vreme. Oana a fost devastată, dar am simțit că nu mai pot lupta singur împotriva tuturor.

Acum stau într-o garsonieră micuță și privesc pozele cu Oana și copiii ei pe telefon. Încerc să-mi dau seama unde am greșit sau dacă puteam face ceva diferit. Poate dragostea nu e întotdeauna suficientă…

Mă întreb uneori: oare merită să lupți pentru o familie care nu te vrea? Sau trebuie să accepți că unele povești nu sunt făcute să aibă final fericit? Voi ce credeți?