„Nu te grăbi, Ilinca!” – Povestea unei alegeri grele între iubire și demnitate

— Ilinca, nu uita să pui sare în brânză! — vocea mamei răsună din hol, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încerc să termin plăcintele cu brânză pentru masa de dimineață. E ziua nunții mele și totul ar trebui să fie perfect. Dar stomacul mi-e strâns ca un nod, iar în minte îmi răsună obsesiv vorbele bunicii: „Nu te grăbi, Ilinca. Fericirea nu fuge.”

Mă uit la ceas. E abia șase dimineața. În sufragerie, tata se ceartă cu unchiul Gică despre cine să stea la masa nașilor. Mama aleargă între bucătărie și balcon, iar sora mea, Mara, îmi aruncă priviri complice peste umăr. — Dacă vrei să fugi, acum e momentul, șoptește ea cu un zâmbet amar.

Dar nu pot fugi. Nu încă. Îl iubesc pe Vlad, sau cel puțin așa am crezut până acum două săptămâni, când am început să văd adevărata lui familie. Prima dată a fost la logodnă, când mama lui Vlad a venit cu lista invitaților și a tăiat fără milă jumătate din rudele mele. — Nu avem nevoie de atâția țărani la masă, a spus ea cu voce joasă, dar suficient de tare cât să aud.

Vlad a râs stânjenit și mi-a strâns mâna. — Lasă, mami e mai directă, dar o să vezi că te va iubi ca pe fiica ei.

Apoi au început telefoanele. Sora lui Vlad mă suna zilnic să-mi spună ce culoare să aleg pentru rochiile domnișoarelor de onoare. — Nu vreau să arătăm ca niște papagali în poze! Și, apropo, nu-ți pune speranțe că vei fi tu stăpână în casa noastră. Mama decide tot.

În seara dinaintea nunții, am stat singură pe balconul apartamentului nostru mic din cartierul Titan și am plâns. Mara a venit lângă mine și m-a luat de mână. — Ilinca, tu chiar vrei să faci asta?

— Nu știu… Nu vreau să-i dezamăgesc pe ai mei. Tata a făcut credit pentru nuntă. Mama visează la ziua asta de când eram mică. Și Vlad… Vlad mă iubește, nu?

— Dar tu te iubești pe tine? mă întreabă Mara cu ochii umezi.

Dimineața nunții mă găsește obosită și confuză. În timp ce aranjez plăcintele pe platouri, aud ușa deschizându-se cu zgomot. Intră mama lui Vlad, urmată de sora lui și două mătuși. Toate îmbrăcate ca la paradă.

— Ilinca, unde e rochia? Sper că nu ai ales ceva vulgar! — strigă soacra mea înainte să apuc să răspund.

— E în dormitor, răspund încet.

— Să știi că la noi în familie nu se poartă rochii fără mâneci! Și nici voaluri scurte! Să nu ne faci de râs!

Mara intervine: — Doamnă, rochia e superbă și foarte decentă.

— Nu te-am întrebat pe tine! — îi taie respirația femeia.

Mă simt mică, invizibilă. Îmi vine să țip, dar tac. Vlad intră și el în casă, cu ochii roșii de oboseală.

— Ce s-a întâmplat aici? întreabă el.

— Nimic, doar punem lucrurile la punct! — răspunde mama lui.

Vlad mă privește scurt și apoi se întoarce spre mama lui: — Las-o pe Ilinca în pace!

Dar vocea lui e slabă, fără convingere. Știu că nu va lupta pentru mine.

În timpul pregătirilor, mătușile lui Vlad critică fiecare detaliu: florile sunt prea simple, muzica prea populară, mâncarea prea „de la țară”. Mama mea plânge în bucătărie. Tata iese afară să fumeze nervos.

La biserică, simt cum mă sufoc sub privirile reci ale noii mele familii. Vlad e absent, preocupat de telefoane și invitați. Când preotul întreabă dacă vreau să-l iau de soț „în fața lui Dumnezeu”, aud din nou vocea bunicii: „Nu te grăbi, Ilinca.”

Mâinile îmi tremură. Privesc spre Mara care îmi face semn discret: „Poți să spui nu.”

Timpul se oprește. Toți așteaptă răspunsul meu. Vlad mă privește cu o ușoară nerăbdare. Mama lui zâmbește fals din primul rând.

— Nu pot… îngaim încet.

Liniște totală. Preotul mă privește surprins. Vlad rămâne cu gura căscată.

— Ce ai zis? întreabă el șoptit.

— Nu pot să fac asta… Nu pot să intru într-o familie care nu mă respectă și nu mă vrea cu adevărat. Îmi pare rău…

Mama începe să plângă în hohote. Tata vine lângă mine și mă ia de mână. Mara îmi zâmbește printre lacrimi.

Familia lui Vlad începe să murmure indignată. Soacra mea se ridică furioasă: — O să regreți toată viața!

Dar eu simt o liniște ciudată în suflet. Pentru prima dată după mult timp, respir liber.

Am plecat din biserică ținându-mi sora de mână și l-am lăsat pe Vlad în urmă, printre privirile uluite ale invitaților.

Acum scriu aceste rânduri din camera mea veche de acasă, privind pe geam cum plouă mărunt peste București. Știu că mulți mă vor judeca. Știu că părinții mei vor avea nevoie de timp să accepte ce am făcut.

Dar oare cât valorează o nuntă dacă trebuie să-ți pierzi demnitatea? Cât de mult trebuie să suferim doar ca să nu-i dezamăgim pe ceilalți? Poate că uneori curajul adevărat e să spui „nu” atunci când toți se așteaptă să spui „da”.