„De ce mă lăsați mereu singură?” – Povestea unei fiice între datorie și dorință

„Priviți-mă! Priviți-mă bine! De ce mă lăsați mereu singură?” vocea mamei răsuna spart, ca un ecou într-o casă prea mare și prea goală. Era seară, iar eu și sora mea, Maria, tocmai încărcam sacii cu cartofi în portbagajul mașinii. Mama stătea în prag, cu mâinile strânse la piept, ochii umezi și privirea pierdută undeva departe, ca și cum ar fi căutat o altă lume, una în care nu rămânea niciodată singură.

Nu era prima dată când ne spunea asta. De fiecare dată când veneam acasă, ne întâmpina cu aceeași întrebare, același reproș. Dar astăzi, ceva în glasul ei m-a făcut să mă opresc. Am lăsat sacul jos și am privit-o. Era mama mea, dar nu mai era femeia puternică pe care o știam din copilărie. Părul îi era mai alb decât îmi aminteam, iar mâinile îi tremurau ușor.

Am crescut în satul Țigănești, la marginea județului Teleorman. Tata lucra pe șantier, pleca dimineața devreme și se întorcea târziu, obosit și tăcut. Mama era învățătoare la școala din sat. Îmi amintesc cum venea acasă cu brațele pline de caiete și cu ochii obosiți, dar mereu găsea timp să ne asculte pe mine și pe Maria. După ce s-a născut Maria, am devenit ajutorul ei de nădejde. Spălam vasele, dădeam de mâncare la găini, făceam temele cu Maria. Nu mă plângeam niciodată – așa era viața la țară.

Când am împlinit 18 ani, am plecat la facultate la București. Mama a plâns atunci, dar mi-a spus: „Du-te, fata mea! Fă-ți un rost! Să nu rămâi aici ca mine.” Am simțit o apăsare pe inimă când am văzut-o cum își șterge lacrimile cu colțul baticului. Tata a rămas mut ca de obicei.

Anii au trecut repede. Eu am terminat facultatea și m-am angajat la un birou de arhitectură. Maria a rămas acasă cu părinții până a terminat liceul, apoi a plecat și ea la Craiova la Medicină. Ne întorceam acasă doar de sărbători sau când era nevoie de ajutor la cules sau la săpat grădina.

Într-o toamnă, tata a făcut un accident vascular cerebral. A rămas paralizat pe partea dreaptă și nu a mai putut lucra. Mama s-a schimbat atunci – a devenit mai tăcută, mai absentă. Uneori uita să pună sare în mâncare sau să stingă focul la sobă. La început am crezut că e doar oboseala sau supărarea. Dar apoi au început să apară episoadele ciudate: nu-și amintea unde a pus banii de pensie, nu recunoștea vecinii sau chiar pe Maria.

Într-o zi, când am venit acasă să o ajut cu recolta de cartofi, m-a întrebat cine sunt. Am simțit cum mi se rupe sufletul. „Eu sunt Ioana, mama! Fata ta cea mare!” Ea s-a uitat la mine lung și a zâmbit stins: „Așa zici tu…”

Am dus-o la doctor la Alexandria. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: Alzheimer. Doctorul ne-a spus că boala va avansa și că va avea nevoie de supraveghere permanentă. Maria a vrut să renunțe la facultate ca să stea cu ea, dar am convins-o să continue – mama nu ar fi vrut niciodată să-și sacrifice viitorul pentru ea.

De atunci, viața noastră s-a împărțit între navete interminabile între oraș și sat, certuri despre cine stă mai mult cu mama și cine plătește medicamentele. Tata nu mai putea vorbi, doar ne privea cu ochii lui mari și triști.

Într-o seară de iarnă, după ce am spălat-o pe mama și i-am dat pastilele, m-am prăbușit pe pat lângă ea. „Mamă, de ce nu mă mai recunoști? Ce-am făcut greșit?” Ea s-a uitat la mine cu ochii goi și mi-a spus: „Sunteți niște străini care veniți să luați cartofii… și mă lăsați singură.”

M-am ridicat plângând și am ieșit afară în frig. Maria m-a urmat:
– Ioana, nu te mai consuma! Nu e vina ta!
– Dar dacă e? Dacă am plecat prea devreme? Dacă n-am stat destul lângă ea?
– Nu poți să-ți sacrifici viața pentru trecut! Trebuie să mergem înainte.

Dar cum să mergi înainte când trecutul te trage mereu înapoi? Cum să accepți că omul care te-a crescut nu te mai recunoaște?

Acum stau în bucătăria copilăriei mele, printre borcane cu dulceață și miros de lemn ars. Mama doarme în camera alăturată, iar Maria e pe drum spre București. Mâine trebuie să plec și eu. Știu că atunci când mă voi întoarce, mama va fi tot aici – poate tot mai departe de noi.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu vina că nu am făcut destul pentru părinții noștri? Oare câți ne regăsim în privirea pierdută a unei mame care nu ne mai știe numele? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?