Sub Microscopul Mamei: Punctul de Rupere

— Unde ai fost? De ce nu răspunzi la telefon? Vocea mamei mele răsună ca un tunet în holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Îmi simt palmele transpirate pe ghiozdan și inima bătându-mi nebunește în piept. E ora 19:10, iar eu am întârziat zece minute. Zece minute care, pentru mama, înseamnă o eternitate de scenarii apocaliptice.

— Am stat cu Irina să terminăm proiectul la biologie, răspund încet, evitându-i privirea. Știu că nu mă crede. Știe totul despre Irina: ce note are, unde locuiește, cu cine iese în oraș, ce fel de părinți are. Mama nu lasă nimic la voia întâmplării. Telefonul meu e plin de mesaje de la ea: „Unde ești?”, „Cu cine?”, „Trimite-mi o poză!”

— Să nu crezi că nu știu ce faci! Am vorbit cu mama Irinei. Mi-a spus că a plecat de la școală la 17:30. Deci unde ai fost după aceea?

Simt cum mă sufoc. Îmi vine să urlu, să fug, să dispar. Dar rămân pe loc, cu ochii în podea. — Am mers până la Mega cu Andreea să luăm ceva de mâncare…

— Andreea? Andreea aia care a luat corigență la mate? Nu vreau să te mai văd cu ea! Ai auzit?

Așa e mereu. Fiecare prietenă e analizată, disecată, judecată. Mama sună părinții tuturor colegilor mei, îi întreabă ce fac copiii lor, dacă au probleme, dacă au iubit sau iubită. Nimic nu scapă de sub microscopul ei.

În camera mea, mă prăbușesc pe pat și îmi îngrop fața în pernă. Mă simt ca un animal prins într-o capcană invizibilă. Nu am voie să ies în oraș fără să spun exact unde merg, cu cine, la ce oră mă întorc. Nu am voie să port fuste scurte sau să mă machiez. Nu am voie să am secrete.

Într-o seară, când tata era la serviciu și fratele meu mai mic se juca pe tabletă, am încercat să-i spun mamei ce simt.

— Mamă, te rog… Simt că nu mai pot. Toți colegii mei au voie să iasă în oraș, să meargă la petreceri… Eu nici măcar nu pot vorbi cu cineva fără să afli tu tot.

Ea mă privește cu ochii ei reci și măsoară fiecare cuvânt.

— Eu vreau doar să te protejez! Tu nu știi cât de periculos e afară! Dacă ți s-ar întâmpla ceva? Cum aș putea trăi cu asta?

— Dar nu poți controla totul! Nu poți trăi viața în locul meu!

— Ba pot! Pentru că tu încă nu știi ce-i bine pentru tine!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am început să plâng, dar lacrimile mele nu au însemnat nimic pentru ea. A ieșit din cameră trântind ușa.

A doua zi la școală, Irina m-a întrebat:

— Ce-ai pățit? Pari terminată.

I-am povestit totul printre suspine. Ea a oftat și mi-a spus:

— Trebuie să faci ceva. Nu poți trăi așa toată viața.

Am început să visez la evadare. Să plec la facultate în alt oraș, să scap de sub ochiul ei vigilent. Dar până atunci mai erau doi ani lungi de liceu.

Într-o vineri seară, când mama era ocupată cu vasele în bucătărie, mi-am luat inima-n dinți și am ieșit pe furiș din casă. Am mers la o petrecere la un coleg din clasă. Pentru prima dată m-am simțit liberă: am râs, am dansat, am vorbit cu băieți fără să mă gândesc că cineva mă urmărește.

La ora 23:00 telefonul meu vibra neîncetat: 20 de apeluri ratate de la mama. Am simțit cum libertatea mea se topește ca un cub de gheață sub soarele verii.

Când m-am întors acasă, mama stătea pe hol cu ochii roșii de furie și de plâns.

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Dacă pățeai ceva? Dacă te răpea cineva? Dacă… dacă…

A izbucnit în lacrimi și m-a strâns în brațe atât de tare încât abia puteam respira.

— Nu vreau să te pierd! Ești tot ce am!

Atunci am văzut pentru prima dată frica din spatele controlului ei. Dar tot nu puteam accepta lanțurile pe care mi le punea.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare între noi. Orice încercare de a discuta se transforma într-o ceartă sau într-o tăcere glacială. Tata încerca să medieze:

— Lenuța, las-o puțin mai liberă… E fată mare deja.

Dar mama nu ceda:

— Nu vreau să ajungem ca vecinii! Fata lor a fugit cu un băiat și n-au mai dat de ea!

Într-o zi, am găsit jurnalul mamei ascuns printre hainele ei vechi. L-am citit pe furiș și am descoperit acolo o altă femeie: o adolescentă speriată, crescută cu reguli stricte într-un sat mic din Moldova, o fată care visa să fugă la oraș dar n-a avut curaj niciodată.

Am plâns citind rândurile ei tremurate despre frica de lume și dorința de libertate pe care n-a avut-o niciodată.

În ziua când am primit scrisoarea de admitere la facultate în Cluj, i-am pus-o pe masă fără un cuvânt. Mama a citit-o și a început să plângă încet.

— O să fii bine acolo? O să ai grijă de tine?

— O să încerc, mamă… Dar trebuie să mă lași să încerc singură.

A dat din cap și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată n-am simțit lanțuri, ci doar dragoste și teamă.

Acum sunt la Cluj și încă mă sună zilnic, dar vocea ei e mai blândă. Poate că niciodată nu vom rupe complet lanțurile dintre noi — dar poate că le putem transforma într-un fir subțire care ne ține aproape fără să ne sufoce.

Mă întreb uneori: cât control e prea mult? Și cum putem găsi echilibrul între grijă și libertate fără să ne pierdem unii pe alții?