Nu am mai vorbit cu mama de trei luni. Soțul meu insistă să ne împăcăm

— Irina, nu poți să o ignori la nesfârșit! Vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îmi strâng halatul pe lângă corp, simțind cum mă învăluie frigul pe care doar cuvintele lui îl pot aduce.

— Ba pot, Vlad. Și chiar o fac. Nu mai vreau să aud nimic despre ea.

Îmi tremură mâinile când ridic ceașca. Trei luni. Atât a trecut de când am blocat-o pe mama peste tot: telefon, WhatsApp, Facebook. Trei luni de liniște, dar și de vinovăție. Singura legătură pe care o mai am cu ea e plata chiriei și comenzile de mâncare pe care i le trimit lunar. Știu că nu moare de foame, dar nici nu vreau să-i mai aud vocea.

Totul a început în ziua aceea blestemată de Paște, când am ajuns acasă la ea cu Vlad și copiii. Masa era întinsă, dar atmosfera era deja încărcată. Mama nu s-a putut abține nici atunci:

— Irina, iar ai pus câteva kilograme? Nu ți-e rușine să vii așa la masă?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad mi-a strâns mâna sub masă, dar nu a zis nimic. Copiii s-au uitat la mine speriați. Am încercat să ignor, să trec peste, dar mama a continuat:

— Și Vlad, tu nu vezi că nevasta ta se neglijează? Ce exemplu le dă copiilor?

Atunci am explodat. Am urlat la ea pentru prima dată în viața mea. I-am spus tot ce am ținut în mine ani de zile: că nu sunt destul de bună pentru ea niciodată, că nu mă iubește decât dacă sunt slabă și perfectă, că m-a făcut să mă simt ca o povară toată copilăria.

A izbucnit un scandal monstru. Mama a început să plângă și să țipe că sunt nerecunoscătoare, că ea s-a sacrificat pentru mine, că dacă nu era ea, eu nici nu existam. Vlad a încercat să mă calmeze, dar eu deja îmi strângeam copiii și ieșeam pe ușă. Nu m-am mai uitat înapoi.

În zilele următoare m-a sunat obsesiv. Mesaje lungi, pline de reproșuri și amenințări pasive: „Sper că ești fericită acum că mi-ai rupt inima”, „Să nu uiți că sângele apă nu se face”, „O să-ți pară rău când n-o să mă mai ai”. Am citit totul cu ochii în lacrimi și apoi am blocat-o peste tot.

Primele săptămâni au fost un amestec ciudat de ușurare și vinovăție. M-am simțit liberă pentru prima dată în viața mea. Nu mai trăiam cu frica unui apel sau a unei vizite neanunțate. Dar noaptea, când casa era liniștită și copiii dormeau, mă întrebam dacă nu cumva sunt un monstru.

Vlad a fost alături de mine la început. M-a ținut în brațe când plângeam, mi-a spus că am dreptul la liniște și la limite sănătoase. Dar acum, după trei luni, începe să se schimbe.

— Irina, e totuși mama ta… Dacă pățește ceva? Dacă are nevoie de tine?

— Vlad, îi plătesc chiria și îi trimit mâncare! Ce vrei mai mult?

— Vreau să nu te macini toată viața pentru asta. Vreau să fii împăcată cu tine.

Nu știe cât de greu e să fii fiica unei femei ca mama. Să trăiești mereu cu senzația că orice ai face nu e destul. Când eram mică, îmi corecta fiecare greșeală la teme cu voce tăioasă:

— Nu vezi că ai scris urât? Cum o să ajungi tu cineva dacă nu te străduiești?

Când am luat 9 la matematică în clasa a opta:

— De ce nu 10? Ce ai făcut cu punctul ăla?

Când am intrat la facultate la București:

— Să nu uiți cine te-a crescut! Să nu te faci de râs acolo!

Toată viața mea a fost o cursă după aprobarea ei. Am slăbit, m-am îmbrăcat frumos, am muncit până la epuizare doar ca să aud un „Bravo!” sincer. N-a venit niciodată.

Acum, când am propria familie, încerc să fiu altfel cu copiii mei. Să îi laud, să îi ascult, să îi las să greșească fără să-i judec. Dar uneori mă surprind ridicând tonul sau criticând fără să vreau. Și atunci mă sperii: dacă devin ca ea?

Sora mea mai mică, Ana, mi-a scris recent:

„Irina, mama plânge mereu după tine. Zice că nu mai are pentru cine trăi.”

Am citit mesajul și l-am șters fără să răspund. Dar gândurile nu-mi dau pace.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme lângă mine, rămân cu ochii în tavan și mă întreb: Oare chiar pot trăi fără mama? Oare merită liniștea asta prețul vinovăției care mă roade zi de zi?

A doua zi dimineață îl găsesc pe Vlad în bucătărie cu telefonul în mână.

— Am vorbit cu Ana… Zice că mama are probleme cu inima.

Îmi simt stomacul strâns ca un ghem.

— Și ce vrei să fac? Să mă duc la ea și să mă umilesc din nou?

— Nu vreau nimic cu forța. Dar cred că ai nevoie să-ți spui povestea până la capăt.

M-am uitat lung la el și am simțit pentru prima dată că poate are dreptate. Poate că fuga asta continuă nu mă va salva niciodată de trecutul meu.

Dar cum poți ierta pe cineva care te-a rănit atât de tare? Cum poți pune limite fără să te simți vinovat? Oare chiar există împăcare sau doar o altă formă de compromis?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate voi rămâne mereu prizoniera acestei alegeri imposibile.

Voi ce ați face în locul meu? E corect să-ți protejezi liniștea chiar dacă asta înseamnă să-ți rănești mama?