Umbra Tatălui: Povestea unui Fiu Căutat, Nu Dorit

— Nu te mai uita la mine așa, Vlad! Dacă ai fi ascultat, poate mama ta n-ar fi plecat!
Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Aveam doisprezece ani și încă nu învățasem să nu plâng în fața lui. Mă uitam la farfuria cu supă, încercând să-mi înghit lacrimile odată cu lingura de zeamă.
— Nu e vina mea… am șoptit, dar el deja ieșise din cameră, trântind ușa după el.

Așa arătau serile mele după ce mama a plecat. Tata, Doru, era un om aspru, cu mâini crăpate de muncă și ochi care nu știau să zâmbească. Îmi spunea mereu că trebuie să devin bărbat, să nu fiu slab ca „ceilalți băieți de azi”. Dar eu nu voiam să fiu ca el. Vocea mamei încă îmi răsuna în minte: „Vlad, tu ești bun. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva.”

Când eram mic, tata mă lua cu el la pescuit pe Olt. Atunci era singurul moment când părea că mă vede cu adevărat. Îmi arunca o privire scurtă peste umăr și-mi spunea:
— Dacă vrei să prinzi ceva, trebuie să ai răbdare. Și să nu faci gălăgie.

Dar răbdarea lui s-a terminat repede după ce mama a plecat. În fiecare zi, găsea ceva ce făcusem greșit: ba nu-mi făcusem patul destul de drept, ba nu-mi terminasem temele la matematică, ba nu eram destul de „bărbat”.

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea crengile castanului de lângă bloc, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii roșii și mirosea a țuică.
— Vlad, ia loc! a spus pe un ton care nu admitea refuz.
M-am așezat pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală.
— De ce crezi că a plecat maică-ta?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Nu știu…
— Pentru că nu ai fost destul de bun! Pentru că nu ai știut să o faci fericită! Eu am încercat totul… dar tu… tu doar ai plâns și te-ai ascuns după fusta ei!

Am vrut să țip că nu e adevărat, că eu eram doar un copil, dar vocea mi s-a blocat în gât. În acea noapte am plâns până am adormit, cu perna udă sub obraz.

Anii au trecut greu. Tata m-a înscris la fotbal, apoi la karate, apoi la olimpiada de matematică. Niciodată nu era mulțumit.
— Trebuie să fii cel mai bun! Să arătăm lumii că suntem bărbați adevărați!

La școală eram tăcut și retras. Colegii mă tachinau pentru că veneam mereu cu hainele prea mari sau cu ghiozdanul vechi. Profesoara de română, doamna Ionescu, m-a întrebat într-o zi:
— Vlad, ești bine? Pari mereu obosit…
Am dat din cap că da, deși simțeam că mă sufoc.

Într-o zi, la 16 ani, am găsit o scrisoare veche într-un sertar din dormitorul tatei. Era de la mama. Scria: „Doru, nu pot să mai stau. Vlad are nevoie de dragoste, nu de reguli și pedepse. Eu nu mai pot.”
Am citit-o de zeci de ori. Am plâns și am simțit pentru prima dată furie – nu pe mama, ci pe tata.

În acea seară am avut curajul să-i spun:
— Tata, eu nu sunt ca tine! Nu vreau să fiu ca tine!
El s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.
— Atunci du-te după maică-ta! Să vă văd cum vă descurcați fără mine!

Am fugit din casă și am mers pe jos până la gară. Am stat acolo ore întregi, privind trenurile care veneau și plecau. M-am gândit să plec la mama – știam că locuiește în Brașov cu noul ei soț, Mircea. Dar n-am avut curajul. M-am întors acasă târziu în noapte. Tata dormea pe canapea, televizorul bâzâia încet.

În anii următori am încercat să mă fac invizibil. Am luat Bac-ul cu note bune și am intrat la facultate în București. Tata n-a venit la festivitatea de absolvire.

La 22 de ani m-am întâlnit cu mama într-o cafenea mică din Brașov. M-a privit cu ochii umezi:
— Vlad… îmi pare rău că te-am lăsat acolo…
Am simțit cum toată durerea din copilărie se adună într-un nod în gât.
— Nu e vina ta… nici a mea… cred că tata avea nevoie de altceva decât puteam noi să-i dăm.

Acum am 28 de ani și încă încerc să-mi găsesc locul. Tata e bolnav și mă sună uneori noaptea:
— Vlad… ai putea să vii până la mine? Am nevoie de ajutor…
Merg. Îi duc medicamentele și îi fac cumpărăturile. Dar între noi e mereu un zid invizibil.

Uneori mă întreb: dacă tata m-ar fi iubit altfel, aș fi fost alt om? Sau poate tocmai lipsa iubirii lui m-a făcut să caut mereu aprobarea celorlalți? Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că vrem să fim „perfecți” în ochii părinților noștri?