Între două lumi: Povestea unei familii împărțite între ajutorul financiar și dragostea necondiționată

— Irina, nu mai pot! Nu mai suport să aud că părinții tăi nu ne ajută cu nimic!
Vocea lui Vlad răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu gresia veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mi se oprește pe fereastra aburită. În spatele meu, copiii râd în camera lor, fără să știe că lumea noastră stă să se prăbușească.

— Vlad, nu e adevărat! Mama și tata fac tot ce pot… Nu au bani, dar ne ajută cu copiii, ne aduc mereu ceva de mâncare, ne sar în ajutor când avem nevoie!

Vlad oftează și-și trece mâna prin păr, nervos:

— Dar nu e același lucru! Uite la ai mei: ne-au dat bani pentru avansul la apartament, ne-au cumpărat mașină, ne ajută lunar cu facturile. Ai tăi… ce fac? Ne aduc o plăcintă sau iau copiii la țară două zile. Nu e același lucru!

Mă simt ca o fetiță certată pe nedrept. Mă doare fiecare cuvânt. Îmi amintesc cum tata a muncit toată viața la combinat, cum mama a spălat scări ca să avem ce pune pe masă. Nu au avut niciodată bani mulți, dar niciodată nu ne-au lăsat să simțim lipsa dragostei.

— Vlad, nu toți au norocul să se nască în familii cu bani. Ai mei au făcut sacrificii pentru mine, pentru noi… Nu vezi asta?

El ridică din umeri, obosit:

— Poate că da, dar nu ne ajută cu adevărat. Tot pe ai mei trebuie să mă bazez când avem nevoie de ceva serios.

Nu mai spun nimic. Mă simt mică, inutilă. Oare chiar nu contează ce fac părinții mei? Oare totul se reduce la bani?

A doua zi, mama vine cu o pungă de mere din grădină și o tavă de plăcintă caldă.

— Mamă, am făcut plăcintă cu merele noastre. Să le dai copiilor la școală.

O îmbrățișez strâns. Simt mirosul de aluat și de toamnă în părul ei alb. Îmi vine să plâng.

— Mulțumesc, mamă… Vlad zice că nu ne ajutați destul.

Ea oftează și-și șterge mâinile de șorț:

— Irina, noi nu avem bani ca ai lui Vlad. Dar dacă ai nevoie de mine sau de tata, venim oricând. Știi bine asta.

— Știu… Dar parcă nu e destul pentru el.

Mama mă privește trist:

— Să nu te lași schimbată de bani, fata mea. Sufletul contează.

În seara aceea, Vlad vine acasă târziu. Îl aștept cu inima strânsă.

— Vlad, putem vorbi?

Se așază obosit pe canapea.

— Ce mai e?

— Nu vreau să ne certăm din cauza părinților noștri. Fiecare ajută cum poate. Ai mei nu au bani, dar au inimă mare. Nu vreau să-i disprețuiești pentru asta.

Vlad oftează:

— Nu-i disprețuiesc… Dar simt că tot greul cade pe ai mei. Și ei încep să comenteze… Cică părinții tăi profită că ei plătesc totul.

Simt cum mă sufoc. Oare chiar așa pare? Că părinții mei profită?

— Vlad, ai mei ar da orice să ne ajute mai mult. Dar nu pot! Tu știi cât s-au chinuit? Tata are pensie mică, mama abia se ține pe picioare… Dar când copiii sunt bolnavi, cine stă cu ei? Cine vine la noi când suntem plecați?

Vlad tace. Îl văd că se frământă.

— Poate ai dreptate… Dar presiunea e mare și pe mine. Ai mei mă întreabă mereu de ce părinții tăi nu fac mai mult.

— Pentru că nu pot! Nu pentru că nu vor!

Tensiunea plutește între noi zile întregi. Copiii simt și ei ceva; sunt mai tăcuți, mai retrași. Într-o seară, Maria, fetița noastră cea mică, vine la mine:

— Mami, tu și tati vă certați din cauza bunicilor?

O iau în brațe și simt lacrimile cum îmi ard obrajii.

— Nu, iubita mea… Doar discutăm. Bunicii vă iubesc pe toți foarte mult.

Ea mă privește serioasă:

— Dar eu îi iubesc pe bunica și bunicul care-mi fac plăcintă! Și pe ceilalți care-mi aduc jucării…

Îmi dau seama cât de simplu văd copiii lumea: dragostea nu se măsoară în bani sau cadouri scumpe.

Într-o duminică mergem la masa de familie la socri. Casa lor e mare, plină de lucruri scumpe și miros de parfum fin. Soacra mea, doamna Camelia, mă privește cu un zâmbet fals:

— Irina dragă, sper că părinții tăi nu se supără că noi vă ajutăm atât de mult…

Simt cum îmi fierbe sângele.

— Doamnă Camelia, părinții mei fac tot ce pot pentru noi. Nu toată lumea are norocul dumneavoastră.

Ea ridică din sprâncene:

— Da, dar poate ar trebui să se străduiască mai mult…

Vlad intervine:

— Mamă! Ajunge! Irina are dreptate. Fiecare ajută cum poate.

Pentru prima dată îl văd pe Vlad apărându-mă sincer. Îi strâng mâna sub masă.

După acea zi, lucrurile se schimbă încet. Vlad începe să aprecieze mai mult gesturile mici ale părinților mei: o supă caldă adusă când suntem răciți, o zi petrecută cu copiii ca să putem ieși doar noi doi la film.

Dar rănile rămân. De fiecare dată când apare o cheltuială mare sau o problemă serioasă, tensiunea revine: cine ajută mai mult? Cine dă mai mult?

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi trăim între aceste două lumi? Oare câți uităm că adevărata valoare a unui om nu stă în portofelul lui, ci în suflet?

Poate că niciodată nu vom reuși să împăcăm complet aceste diferențe. Dar știu sigur că nu vreau ca fetița mea să creadă vreodată că dragostea se cumpără cu bani.

Oare câți dintre voi ați trecut prin astfel de conflicte? Ce ați alege: sprijinul financiar sau gesturile mici făcute din inimă?