Între două lumi: Povestea unei familii la răscruce

— Nu pot să cred că nu m-ai întrebat măcar înainte să iei decizia asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Radu își lăsa privirea în podea. Era seară, iar lumina slabă din bucătăria noastră minusculă făcea umbre ciudate pe pereți. Mirosea a ceai de tei și a tensiune.

— E fata mea, Maria. Ce voiai să fac? Să o las pe drumuri? a răspuns el, încercând să-și păstreze calmul, dar știam că și pe el îl apasă situația.

Nu era prima ceartă pe tema asta, dar acum totul era real: Irina urma să vină peste două zile. O adolescentă de 19 ani, acceptată la Medicină, cu vise mari și o mamă care nu mai avea loc pentru ea. Iar eu, femeia care visase la liniște după un divorț greu, mă trezeam din nou într-o familie care nu era a mea.

M-am așezat pe marginea patului — singurul pat din garsonieră — și am început să plâng încet. Nu voiam să fiu egoistă, dar simțeam că nu mai am aer. Cum să împărțim trei oameni un spațiu atât de mic? Unde să-mi pun hainele? Unde să-mi găsesc liniștea după zilele lungi la birou? Dar mai ales: cum să mă port cu Irina, când nici măcar nu știam dacă mă acceptă?

A doua zi dimineață, Radu a încercat să mă îmbuneze cu o cafea și o îmbrățișare stângace.

— O să fie greu la început, dar ne vom obișnui. E doar pentru câteva luni, până găsim ceva mai mare sau până își face prieteni cu care să stea în chirie.

— Și dacă nu găsim? Dacă rămânem așa? am întrebat eu, privind spre geamul aburit.

— Nu te gândi la ce e mai rău. Hai să-i dăm o șansă.

Nu i-am răspuns. În mintea mea, deja se derulau scenarii: haine aruncate peste tot, discuții despre cine folosește baia prima dimineața, priviri reci și uși trântite. Știam că nu va fi ușor.

Când Irina a sosit, cu două valize mari și un rucsac plin de cărți, am simțit că spațiul s-a micșorat instantaneu. A zâmbit politicos, dar ochii ei căutau orice urmă de aprobare sau respingere din partea mea.

— Bună ziua… Maria, nu? a spus ea timid.

— Da. Bine ai venit, Irina. Sper să te simți bine aici.

Am încercat să zâmbesc, dar cred că mi-a ieșit un fel de grimasă. În seara aceea, am mâncat toți trei la masă — masa noastră mică de lângă fereastră — și am vorbit despre facultate, despre București și despre cât de scump e totul. Irina era tăcută, iar Radu încerca să umple golurile cu glume forțate.

Primele săptămâni au fost un coșmar tăcut. Irina stătea mult la cursuri sau în camera de lectură a bibliotecii. Când venea acasă, se închidea cu căștile pe urechi sau vorbea la telefon cu mama ei. Eu încercam să nu deranjez pe nimeni, dar simțeam cum fiecare mișcare a mea e analizată.

Într-o seară, când Radu era la serviciu peste program, am găsit-o pe Irina plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Irina? Ești bine?

A deschis ușa cu ochii roșii.

— Îmi pare rău… Nu vreau să vă deranjez. E doar… prea mult pentru mine. Mi-e dor de mama și nu știu dacă fac față aici.

Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată am văzut-o ca pe o fată speriată, nu ca pe o intrusă.

— Știu că nu e ușor nici pentru tine… Nici pentru mine nu e simplu. Dar poate putem încerca să ne ajutăm una pe alta?

A dat din cap și a șters lacrimile. Din seara aceea am început să vorbim mai mult. Îi făceam ceai când venea târziu acasă și o ascultam când povestea despre examene sau despre cât de greu îi e fără prieteni aici.

Dar tensiunile nu au dispărut. Radu era prins între noi două și uneori izbucnea fără motiv.

— Nu mai pot! De ce trebuie să fiți mereu supărate? Nu puteți măcar să încercați?

Atunci am simțit că explodez:

— Nu e vina noastră că stăm toți trei într-o cutie de chibrituri! Tu ai decis totul fără mine!

Irina s-a retras în colțul ei și eu am ieșit pe balconul minuscul ca să plâng în liniște.

Au urmat luni grele: certuri despre bani, despre spațiu, despre cine spală vasele sau cine stinge lumina ultima. Am început să mă gândesc serios la divorț. M-am simțit invizibilă în propria casă — mereu pe locul doi după Irina și după trecutul lui Radu.

Într-o zi, după o ceartă urâtă despre faptul că nu mai aveam loc pentru hainele mele în dulap, am făcut bagajele și am plecat la sora mea pentru câteva zile. Radu m-a sunat de zeci de ori. Irina mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău că s-a ajuns aici.”

M-am întors după o săptămână doar ca să-mi iau lucrurile rămase. Radu m-a întâmpinat cu ochii roșii:

— Maria… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot s-o las pe Irina fără sprijin.

— Știu… Dar nici eu nu pot trăi așa. Am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea. Poate că n-am fost făcută pentru o familie recompusă…

Irina a venit la mine înainte să plec:

— Mulțumesc că ai încercat… Poate într-o zi vom putea vorbi ca două prietene.

Am plecat cu inima grea și cu sentimentul că am pierdut ceva ce nici n-am apucat să construiesc cu adevărat. Acum stau singură într-o garsonieră nouă și mă întreb: oare există vreo rețetă pentru fericirea într-o familie recompusă? Sau uneori trebuie doar să recunoști când e timpul să pleci?

Poate voi ce credeți? Ați fi rămas sau ați fi plecat?