Nu Mă Întoarceți Acasă: Povestea Lui Radu și A Familiei Care L-a Uitata

— Nu, nu pot să vin. Să-l ia altcineva, eu am făcut destul pentru el! vocea surorii mele, Mariana, răsuna metalic prin telefonul asistentei. Eram întins pe patul alb, cu privirea pierdută în tavanul scorojit al salonului de recuperare neurologică dintr-un spital de provincie. Mâna mea dreaptă încă tremura ușor, iar cuvintele mi se încurcau în minte, ca niște fire de ață încâlcite. Dincolo de ușă, asistenta oftă și închise telefonul.

— Radu, nu vine nimeni azi. Poate mâine… sau poate găsim pe altcineva, îmi spuse ea cu o voce blândă, dar obosită.

Nu era prima dată când auzeam asta. De două săptămâni, de când medicii au decis că pot fi externat, nimeni din familie nu a venit să mă ia. Mariana, sora mea mai mare, era ultima speranță. Dar răspunsul ei a fost clar: „Nu mai pot.”

În salonul 3B eram patru bărbați, fiecare cu povestea lui. Dar eu eram singurul care nu avea pe nimeni la capătul patului. Mă uitam la ceilalți: domnul Ilie primea zilnic vizita soției, care îi aducea plăcinte calde și îi citea din ziar; tânărul Vlad era vizitat de mama lui, care îi mângâia părul și îi șoptea că totul va fi bine. Eu? Eu aveam doar privirea goală a asistentei și sunetul telefonului care nu mai suna niciodată pentru mine.

Într-o seară, când lumina rece a neonului îmi desena umbre pe față, am început să-mi amintesc. Să-mi amintesc cum am ajuns aici, singur și uitat. Am fost mereu „oaia neagră” a familiei. Am ales să trăiesc altfel: tatuaje, păr lung, chitara veche și nopți pierdute prin baruri. Tata m-a renegat demult, iar mama… mama a murit prea devreme ca să mă mai poată ierta pentru toate prostiile mele.

Mariana a rămas singura care s-a mai agățat de mine. M-a ajutat când am rămas fără serviciu, mi-a plătit chiria când am fost dat afară din garsonieră și mi-a adus mâncare când nu aveam ce pune pe masă. Dar și ea s-a săturat la un moment dat. Ultima noastră ceartă a fost urâtă:

— Radu, nu poți să trăiești toată viața pe spatele meu! Ai 40 de ani! Fă ceva cu viața ta!
— Lasă-mă în pace! Nu-ți cer nimic! Nu am nevoie de mila ta!
— Nu e milă, e disperare! Nu mai pot!

Apoi a plecat trântind ușa și n-am mai vorbit luni întregi. Acum, după accidentul vascular care m-a lăsat jumătate paralizat și cu mintea încețoșată, eram din nou la mila ei. Dar mila se terminase.

Într-o zi, asistenta șefă, doamna Lidia, a venit la mine cu o hârtie:

— Radu, trebuie să semnezi pentru externare. Nu putem să te ținem la nesfârșit aici. Poate găsim un centru social sau… poate te ajută cineva din comunitate.

Am simțit un nod în gât. Să ajung la azil? Să fiu „caz social”? Eu, care visam să cânt pe scene mari și să trăiesc liber?

În acea noapte n-am dormit deloc. Am privit pe geam cum ploaia lovea sticla murdară și mi-am amintit de copilărie. De serile când stăteam cu Mariana sub pătură și inventam povești despre cum vom pleca împreună la București, să ne facem mari și să scăpăm de certurile părinților. Ce s-a ales de noi?

A doua zi dimineață, Mariana a apărut pe neașteptate la spital. Avea ochii umflați de plâns și o privire rece.

— Ce vrei să fac? Să te iau acasă? Nu mai pot, Radu! Am doi copii mici, soțul meu e bolnav… Nu pot să-ți fiu mamă toată viața!

Am încercat să-i spun că-mi pare rău, că nu vreau să-i fiu povară. Dar cuvintele nu ieșeau cum trebuie.

— Știi ce doare cel mai tare? Că niciodată n-ai încercat să te schimbi pentru noi. Mereu ai pus libertatea ta înaintea tuturor.

Am simțit cum mă sufoc. Libertatea mea? Era doar o mască pentru frică. Frica de a nu fi destul de bun pentru nimeni.

— Îmi pare rău… am șoptit.

Mariana a oftat și a plecat fără să se uite înapoi.

Zilele au trecut greu. Într-o dimineață, domnul Ilie mi-a lăsat pe noptieră o carte veche:

— Citește-o, băiete. Poate găsești ceva acolo care să te ajute.

Era „Moromeții”. Am citit-o încet, silabisind uneori cuvintele care-mi fugeau printre degete ca nisipul. Am plâns la final. Pentru Niculae, pentru Moromete… pentru mine.

Într-un final, doamna Lidia a reușit să găsească un voluntar din satul vecin care să mă ducă acasă la mine – o garsonieră mică și rece, cu pereții plini de postere vechi și chitara prăfuită într-un colț.

Singurătatea era apăsătoare. În fiecare seară mă gândeam dacă ar trebui să o sun pe Mariana sau dacă ar trebui să accept că unele răni nu se mai vindecă niciodată.

Acum stau la fereastră și privesc cum oamenii trec grăbiți pe stradă. Mă întreb: oare cât valorează iertarea atunci când nimeni nu mai vrea să ți-o ofere? Și dacă familia te uită… cine mai ești tu cu adevărat?