„Dacă mă iubești, renunță la job. Nu mă mai simt bărbat lângă tine.” Povestea mea despre sacrificiu, identitate și dragoste într-o familie românească

— Ana, nu mai pot. Nu mai pot să stau în casa asta și să mă simt ca un musafir! vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece.

M-am oprit din spălat vasele, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. Copiii se jucau în sufragerie, iar eu încercam să-mi adun gândurile. Nu era prima dată când Vlad ridica problema, dar niciodată nu fusese atât de direct.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, de teamă să nu-i trezesc pe cei mici.

— Vreau să spun că nu mă mai simt bărbat lângă tine. Tu aduci mai mulți bani acasă, tu iei deciziile importante, tu… tu ai devenit stâlpul casei. Eu ce mai sunt?

Am simțit cum mă cuprinde un val de vinovăție. De zece ani muncesc la aceeași firmă de consultanță financiară din București. Am pornit de jos, am tras din greu, am făcut cursuri, am stat peste program. Anul trecut am fost promovată manager de proiect și salariul meu aproape s-a dublat. Vlad, în schimb, a rămas la același job de tehnician auto la service-ul din cartier. Nu pentru că nu ar fi putut mai mult, ci pentru că mereu a spus că e mulțumit așa.

— Vlad, nu e vina mea că am avansat. Am muncit pentru asta. Și tu ai putea încerca altceva dacă ai vrea…

— Nu vreau! a izbucnit el. Eu nu sunt ca tine! Eu vreau o familie normală! Să vii acasă la timp, să gătești, să ai grijă de copii! Nu să te văd mereu cu laptopul în brațe!

M-am uitat la el și am văzut în ochii lui nu doar furie, ci și frustrare, neputință. Știam că îl doare faptul că eu câștig mai mult, că lumea îl privește altfel când află cu ce mă ocup. Mama lui mi-a spus-o verde-n față la ultima masă în familie:

— Ana, femeia trebuie să fie sprijinul bărbatului, nu invers. Să nu uiți asta!

Am plecat capul atunci, dar în sufletul meu s-a născut o revoltă mocnită. De ce trebuie să aleg între carieră și familie? De ce succesul meu e o problemă?

În seara aceea, după ce copiii au adormit, Vlad a venit la mine cu o hotărâre pe care nu i-o mai văzusem până atunci.

— Dacă mă iubești și vrei să rămânem împreună, renunță la job. Găsește-ți ceva mai simplu sau stai acasă cu copiii. Altfel… nu știu cât mai rezist.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Cum să renunț la tot ce am construit? Dar cum să-mi pierd familia?

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la copiii noștri — Ilinca și Radu — la cum ar fi viața lor fără unul dintre noi. M-am gândit la mama mea, care a crescut singură trei copii după ce tata a plecat „să-și găsească liniștea”. Mereu mi-am promis că eu nu voi repeta greșelile ei.

A doua zi am mers la birou ca un robot. Colega mea, Simona, m-a tras deoparte:

— Ana, ce-ai pățit? Ești palidă ca varul.

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Știi câte femei trec prin asta? Societatea noastră încă nu acceptă femeia independentă. Dar tu trebuie să faci ce simți că e bine pentru tine.

Seara am încercat să vorbesc cu Vlad din nou.

— Vlad, eu te iubesc. Dar nu pot să renunț la cine sunt doar ca să te simți tu mai bine. Hai să mergem la consiliere de cuplu…

A râs amar.

— Ce, suntem nebuni? La psiholog? Nu-mi trebuie mie prostiile astea!

Au urmat săptămâni de tăcere apăsătoare. Ne evitam privirile, vorbeam doar despre copii sau facturi. Într-o zi l-am găsit făcând bagajele.

— Plec la mama o vreme. Poate așa îți dai seama ce contează pentru tine.

Copiii au început să plângă. Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tati nu ne mai iubește?

Am simțit că mă sfâșie durerea.

Au trecut două luni de atunci. Vlad vine doar în weekenduri să-i vadă pe cei mici. Eu muncesc mai mult ca niciodată, dar sufletul meu e gol. Mă uit în oglindă și nu știu dacă am câștigat sau am pierdut.

Uneori mă întreb: oare chiar trebuie ca o femeie să-și sacrifice visurile pentru liniștea familiei? Sau putem găsi o cale de mijloc? Voi ce ați face în locul meu?