Nu vreau să fiu doar „femeia din casă” – Povestea Anei după 8 ani de căsnicie

— Ana, ai spălat cămășile lui Vlad? Și vezi că mama lui vrea plăcintă cu brânză, nu cu mere!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie ca un clopot de biserică într-o dimineață de duminică. Mă opresc din frecatul podelei și simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când mi se spune ce să fac în propria mea casă. Vlad, soțul meu, stă pe canapea cu telefonul în mână, fără să ridice privirea.

Mă numesc Ana și sunt căsătorită cu Vlad de opt ani. Când ne-am mutat împreună, eram plină de speranță. Visam la o familie unită, la copii care râd prin casă și la seri liniștite în doi. Dar realitatea s-a transformat încet într-un coșmar domestic, în care eu am devenit femeia invizibilă – cea care gătește, spală, calcă și zâmbește politicos când toată lumea are pretenții.

Totul a început subtil. La început, mama lui Vlad venea doar duminica la prânz. Apoi a început să stea peste noapte, apoi săptămâni întregi. Fratele lui Vlad, Radu, a rămas fără serviciu și s-a mutat la noi „temporar”. Eu am devenit bucătăreasa, menajera și infirmiera tuturor. Nimeni nu m-a întrebat dacă pot sau dacă vreau. Era de la sine înțeles că „așa se face într-o familie”.

— Ana, ai văzut unde mi-am pus cravata? — strigă Vlad din dormitor.
— E pe umerașul din dulap, ca de obicei! — răspund eu, încercând să-mi ascund iritarea.

În fiecare zi mă trezesc la 6 dimineața. Fac cafeaua pentru toți, pregătesc micul dejun, apoi mă ocup de curățenie. La prânz gătesc două feluri de mâncare: unul pentru soacră-mea care ține post, altul pentru Radu care nu suportă legumele. Seara, când toți se adună în sufragerie la televizor, eu spăl vasele și mă gândesc la viața mea de dinainte.

Am terminat Literele la Iași. Visam să fiu profesoară sau să lucrez într-o editură. Când l-am cunoscut pe Vlad, mi-a promis că mă va susține să-mi urmez visurile. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. „Lasă, Ana, mai stai acasă până facem un copil”, îmi spunea el. Copilul n-a venit nici după patru ani și nimeni nu s-a gândit că poate și eu sufăr.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, am intrat în dormitor și l-am găsit pe Vlad butonând telefonul.
— Vlad, putem vorbi?
— Ce e?
— Simt că nu mai pot. Sunt obosită tot timpul. Parcă nu mai sunt eu… Nu mai am timp nici să citesc o carte.
— Ana, exagerezi! Toată lumea are probleme. Uite la mama, cât a muncit pentru noi! Așa e viața.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu era prima dată când încercam să-i spun ce simt, dar mereu primeam același răspuns: „Așa e viața”.

Într-o zi am primit un mesaj de la fosta mea colegă de facultate, Irina:
„Ana, avem nevoie de cineva la editură pentru corectură. Vii la un interviu?”
Inima mi-a tresărit. Am acceptat imediat și am plecat fără să spun nimănui nimic. La interviu am simțit pentru prima dată după ani că cineva mă ascultă cu adevărat.

Când am ajuns acasă cu vestea bună, soacra mea era în bucătărie.
— Unde ai fost atâta timp? S-au răcit sarmalele!
— Am fost la un interviu de angajare.
— Cum adică? Cine mai are grijă de casă?
Vlad a intrat și el în bucătărie.
— Ana, nu cred că e momentul să te angajezi. Avem destule pe cap.

Atunci am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu sunt menajera nimănui! Vreau să lucrez, vreau să trăiesc și eu!
Soacra mea a început să plângă teatral:
— Vai de mine! Asta-i recunoștința după tot ce-am făcut pentru voi?
Radu a ieșit din cameră bombănind:
— Femeile astea moderne… numai probleme aduc!

Am dormit singură în acea noapte. M-am simțit vinovată și totodată eliberată. Dimineața am primit un telefon: „Ana, te-am angajat! Începem luni.”

A urmat o perioadă grea. Vlad era distant, iar soacra mea mă ignora ostentativ. Dar la editură eram alt om: apreciată, respectată, ascultată. Am început să zâmbesc din nou.

Într-o seară, după două luni de muncă, Vlad m-a întrebat:
— Ana, chiar vrei să ne destrămăm familia pentru un job?
— Nu vreau să ne destrămăm familia. Vreau doar să fiu respectată ca om.

Nu știu ce va urma. Poate Vlad va înțelege într-o zi că nu sunt slujnica nimănui. Poate nu. Dar știu sigur că nu voi mai renunța la mine însămi.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați face în locul meu?