Între două lumi: Povestea unei mame împărțite

— Nu pot să cred, Irina! Cum să-ți vinzi partea din apartament? Unde vrei să mă duc eu?
Vocea mi se frânge, iar Irina, fiica mea, evită privirea mea. Stăm amândouă în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă plutind în aer. E seară, iar lumina becului galben îmi aruncă umbre adânci pe față.
— Mamă, nu mai pot. Am nevoie de bani. Știi bine că salariul meu de la grădiniță nu-mi ajunge nici pentru chirie, nici pentru ratele la bancă. E dreptul meu, nu? Tu ai zis că vrei să fim egali…
Simt cum mă sufoc. Am crezut că fac bine când am împărțit apartamentul între Irina și fratele ei, Radu. Am vrut să nu se certe după ce nu voi mai fi. Dar uite că tocmai asta am reușit: să-i pun unul împotriva celuilalt și pe mine la mijloc.

M-am născut în Bacău, într-o familie simplă. Apartamentul acesta l-am moștenit de la părinții mei, oameni muncitori care au strâns fiecare leu ca să avem un acoperiș deasupra capului. După ce tata a murit, mama a rămas singură și am avut grijă de ea până la sfârșit. Am jurat atunci că voi face tot ce pot ca și copiii mei să aibă siguranță.

Când am rămas văduvă, copiii erau deja mari. Radu lucra la București, la o firmă de IT, iar Irina abia terminase facultatea. Am decis să le dau fiecăruia jumătate din apartament, să nu se certe după moartea mea. Notarul mi-a spus: „Sunteți sigură? Poate ar fi mai bine să păstrați uzufructul pe viață.” Dar eu am refuzat. Mi s-a părut nedrept să le pun condiții. Acum îmi dau seama cât de naivă am fost.

— Mamă, nu vreau să te dau afară! Dar dacă vând partea mea, poate găsești o soluție cu noul proprietar…
— O soluție? Să trăiesc cu un străin în casă? Să mă rog de el să nu mă dea afară? Irina, tu chiar nu înțelegi?

Radu a venit de la București când a auzit vestea. A intrat val-vârtej pe ușă, cu geaca lui scumpă și telefonul lipit de ureche.
— Ce-i asta, Irina? Ai înnebunit? Cum poți să faci una ca asta?
Irina a început să plângă. Eu am simțit cum mi se rupe inima. Copiii mei se certau din cauza unei case care ar fi trebuit să-i unească.

Seara aceea a fost un coșmar. Radu a urlat la Irina că e egoistă, Irina i-a reproșat că el are bani și nu știe cum e să te zbați cu ratele și chiria. Eu stăteam între ei ca o umbră, neputincioasă.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina făcându-și bagajele.
— Plec la o prietenă până mă liniștesc. Nu mai pot sta aici cu toată tensiunea asta.
Am încercat s-o opresc, dar m-a îmbrățișat rece și a plecat fără să privească înapoi.

Au trecut săptămâni. Radu venea des să mă vadă, dar era mereu nervos.
— Mamă, trebuie să găsim o soluție legală. Poate reușesc să cumpăr eu partea Irinei… Dar nu am atâția bani acum.
Eu nu voiam decât liniște. În fiecare noapte mă trezeam speriată: dacă Irina chiar vinde partea ei unui străin? Dacă noul proprietar mă dă afară? Unde mă duc la bătrânețe? Cine are nevoie de o bătrână bolnavă?

Vecina mea, tanti Lenuța, mi-a zis:
— Vai de noi, Marioara! Copiii din ziua de azi nu mai au suflet… Eu n-aș fi dat casa pe numele lor nici moartă!
Dar eu nu pot să-mi urăsc copiii. Îi iubesc pe amândoi, chiar dacă m-au rănit.

Într-o zi, Irina m-a sunat:
— Mamă… Am găsit un cumpărător. Vrea să vină să vadă apartamentul.
Mi s-a făcut rău instantaneu. Am simțit că totul se prăbușește peste mine.
— Irina, te rog! Gândește-te la mine! Unde vrei să mă duc?
A tăcut mult timp la telefon.
— Nu știu… Nu mai pot trăi cu atâta vinovăție… Dar nici nu pot renunța la bani.

În ziua vizitei cumpărătorului, am stat ca pe ace. Un bărbat tânăr, cu ochi reci și costum scump, a intrat în apartament și s-a uitat peste tot ca și cum deja îi aparținea.
— Și dumneavoastră locuiți aici? m-a întrebat sec.
— Da… De 40 de ani.
A dat din umeri.
— Dacă facem actele repede, vreau apartamentul liber în două luni.
Am simțit că leșin.

După ce a plecat, Irina s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Mamă… Poate ar trebui să mergi la Radu o perioadă…
Am izbucnit:
— Să fiu o povară pentru el? Să mă simt străină în casa copilului meu?
Irina a început iar să plângă.

În noaptea aceea am stat trează până dimineața. M-am uitat la pozele vechi: eu tânără cu soțul meu, copiii mici alergând prin sufragerie… Toate visele mele s-au transformat într-un coșmar din care nu mai știu cum să ies.

Radu a venit a doua zi cu o soluție:
— Mamă, am vorbit cu banca. Pot lua un credit și cumpăr partea Irinei. Dar va trebui să vindem mașina și poate chiar să ne mutăm într-un apartament mai mic…
L-am privit cu lacrimi în ochi:
— Nu vreau să vă sacrific pentru greșeala mea…
El m-a luat în brațe:
— Nu e greșeala ta, mamă. E lumea în care trăim…

Irina a acceptat până la urmă oferta lui Radu. A plecat cu banii și cu sufletul greu. Eu am rămas cu Radu și familia lui într-un apartament mai mic, dar măcar suntem împreună.

Uneori mă întreb: oare dragostea de mamă e blestem sau binecuvântare? Merită oare sacrificiul dacă tot ce rămâne e singurătatea și regretul?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?