Adevărul Nespus: Povestea Mea Despre Bani, Iubire și Trădare

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns asta de mine? vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, cu pereți galbeni și miros de cafea arsă. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau plini de o furie pe care nu o mai văzusem niciodată la el. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, simțind cum inima mi se strânge ca un pumn.

— Vlad, nu e așa cum crezi… am început eu, dar el m-a întrerupt brusc.

— Nu e așa cum cred? Atunci cum e? Ai primit promovarea aia la bancă și ai început să câștigi dublu, dar ai ales să taci. Să mă lași să cred că suntem la limită cu banii, să mă umilesc cerându-i mamei mele împrumuturi pentru facturi!

Nu știam ce să spun. M-am uitat la el, la hainele lui simple, la mâinile muncite și la privirea aceea care cândva mă făcea să mă simt în siguranță. Acum mă făcea să mă simt vinovată.

Adevărul e că nu am vrut să-i spun. Nu pentru că nu-l iubeam, ci pentru că m-am săturat să trăim mereu pe muchie de cuțit. Vlad era genul care cheltuia tot salariul în primele zile după leafă: ieșiri cu prietenii, mici cadouri pentru mine sau pentru sora lui, cine scumpe la restaurant. Apoi, două săptămâni mâncam paste cu ketchup și beam apă de la robinet. Nu mai puteam. Am vrut să pun ceva deoparte, să simt că avem un viitor sigur.

— Vlad, te rog… Nu am făcut-o ca să te rănesc. Am vrut doar să avem o rezervă. Să nu mai trăim de pe o zi pe alta…

El a râs scurt, amar.

— O rezervă? Sau o viață separată? Ai început să-ți faci planuri fără mine, Ana. Și nici măcar nu ai avut curajul să-mi spui!

Apoi a început să-și strângă hainele în trollerul vechi, acela pe care îl foloseam când mergeam la mare. Nu am încercat să-l opresc. Poate pentru că eram prea obosită sau poate pentru că știam că are dreptate într-un fel.

Când ușa s-a trântit în urma lui, am rămas singură cu gândurile mele. Am plâns mult în seara aceea. M-am gândit la toate momentele în care am ales tăcerea în locul adevărului: când mama lui a venit la noi și mi-a spus pe șoptite că Vlad e ca tatăl lui — „banii îi scapă printre degete”, când sora lui m-a întrebat dacă nu vreau să punem bani împreună pentru un cadou de ziua mamei lor și eu am mințit că nu am destui.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj scurt: „Sunt la mama. Nu mă căuta.”

Casa era pustie fără el. M-am dus la serviciu ca un robot, am zâmbit fals colegelor și am evitat privirea șefei mele, doamna Popescu, care părea mereu să știe când ceva nu e în regulă.

Seara, m-am întâlnit cu prietena mea cea mai bună, Irina, la o cafenea din centru.

— Ana, tu ai făcut ce ai crezut că e mai bine. Dar poate ar fi trebuit să-i spui…

— Știu… Dar dacă îi spuneam, ar fi cheltuit totul. Nu vreau să trăiesc toată viața așa! Vreau siguranță, vreau să pot merge într-o vacanță fără să-mi fie frică că rămânem fără bani după.

Irina a oftat și mi-a luat mâna peste masă.

— Poate problema nu sunt banii. Poate problema e că nu aveți încredere unul în celălalt.

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea. Avea dreptate? Sau doar încercam eu să controlez totul din frică?

Au trecut două săptămâni până când Vlad mi-a dat un semn. M-a sunat într-o seară târzie.

— Ana… Putem vorbi?

Vocea lui era obosită, stinsă.

— Da… Sigur.

Ne-am întâlnit în parc, pe banca noastră preferată de lângă lac. Era frig și vântul bătea printre copaci.

— Mama zice că ai făcut bine. Că eu sunt prea visător și tu prea precaută. Poate are dreptate… Dar nu pot trăi cu gândul că ai ascuns ceva atât de important de mine.

— Vlad… Mi-a fost frică. Frică să nu stricăm totul din cauza banilor. Dar uite că tot s-a stricat…

Am stat mult timp în tăcere. Apoi el a spus:

— Poate ar trebui să ne dăm timp. Să vedem dacă putem avea încredere unul în altul din nou.

Am dat din cap încet. Știam că are dreptate.

În zilele care au urmat, am început să merg la terapie singură. Am descoperit cât de mult m-au marcat certurile părinților mei despre bani și cât de tare îmi doream să nu repet greșelile lor.

Vlad s-a mutat temporar la mama lui și a început să-și caute un al doilea job. Mi-a scris uneori mesaje scurte: „Ai grijă de tine.” „Sper că ai mâncat.”

Nu știu dacă ne vom împăca sau dacă povestea noastră se va termina aici. Dar știu sigur că adevărul doare mai puțin decât minciuna prelungită.

Mă întreb acum: câți dintre noi alegem tăcerea din frică? Și câți dintre noi avem curajul să spunem adevărul chiar dacă riscăm totul?