Inima mea nu se potrivește cu a ta

— Nu înțeleg, mamă, de ce mereu alegi să suferi? Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei și mirosul de pâine proaspătă. Eu, Radu, stăteam la masă cu mâinile strânse, încercând să nu las lacrimile să-mi cadă în farfurie. Aveam 34 de ani și încă nu reușisem să-mi găsesc locul nici în dragoste, nici în viață.

De fiecare dată când mă îndrăgosteam, era de o femeie ca Ana: caldă, bună, cu ochii mari și visători. Dar Ana, ca multe altele înaintea ei, a ales un bărbat ca Vlad — frumos, rebel, cu zâmbetul acela obraznic care promitea aventură și necazuri. Eu eram mereu cel care asculta poveștile după despărțiri, cel care aducea flori când ele plângeau, cel care repara lucrurile stricate prin casă.

— Radu, tu ești prea bun, îmi spunea mama. Dar lumea nu e dreaptă. Fetele vor să simtă fluturi în stomac, nu siguranță.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit în ploaie. Picăturile reci mă trezeau din amorțeală. Mergeam pe ulița satului cu pași apăsați, gândindu-mă la toate momentele când am fost ales pe locul doi. La liceu, la facultate, chiar și la serviciu — mereu eram cel de rezervă.

Într-o zi, după ce Ana a plecat cu Vlad la mare și nu s-a mai întors, am simțit că trebuie să aflu răspunsuri. Toată lumea spunea că bătrâna Ileana știe lucruri pe care nimeni nu le știe. Am bătut la ușa ei cu inima cât un purice.

— Intră, Radule, știam că ai să vii, mi-a spus ea fără să se uite la mine. Avea ochii tulburi și mâinile tremurânde, dar vocea îi era clară ca un clopot.

— De ce nu mă iubește nimeni așa cum sunt? am izbucnit eu. De ce femeile bune aleg bărbați care le fac să sufere?

A zâmbit trist și m-a poftit să stau pe scaunul vechi de lângă sobă.

— Dragostea nu-i matematică. Oamenii caută ceea ce cred că le lipsește. Tu oferi liniște, dar poate ele vor furtună. Tu vrei să construiești, dar ele vor să simtă că trăiesc.

— Și eu nu pot să le fac să simtă?

— Poate că poți. Dar tu te temi să ieși din tiparul tău. Și ele se tem să rămână fără aripi.

Am plecat de la Ileana mai confuz decât venisem. În zilele următoare am încercat să fiu altfel: am invitat-o pe Maria la dans la festivalul satului, am spus glume proaste și am încercat să par mai sigur pe mine. Dar tot Vlad era cel care îi fura privirile.

Într-o seară, l-am întâlnit pe Vlad la crâșmă. Era beat și râdea zgomotos cu prietenii lui.

— Ce faci, băi Radu? Tot după fetele mele umbli? m-a întrebat el batjocoritor.

— Nu sunt ale tale, Vlad. Și nici ale mele. Dar măcar eu nu le fac să plângă.

A râs și mai tare.

— Femeile vor să plângă! Să simtă! Tu le dai plictiseală!

Am plecat acasă cu pumnii strânși și inima frântă. În acea noapte am visat-o pe Ana cum dansează desculță prin ploaie, iar eu stau sub streașină și o privesc neputincios.

Timpul a trecut și satul a uitat de povestea noastră. Ana s-a mutat la oraș cu Vlad, dar după câteva luni s-a întors singură și mai tristă ca niciodată. M-a căutat într-o seară friguroasă de noiembrie.

— Radu… ai avut dreptate. Vlad m-a lăsat pentru alta. Am pierdut totul.

Am privit-o lung și am simțit cum vechea durere se amestecă cu o milă amară.

— Nu ai pierdut totul, Ana. Încă ai pe cineva care te ascultă.

A plâns pe umărul meu până dimineața. Dar știam că nu va rămâne cu mine. Când s-a luminat de ziuă, a plecat fără să spună nimic.

Anii au trecut. Am rămas același Radu — muncitor, corect, mereu gata să ajut pe oricine are nevoie. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva eu sunt cel care greșește alegând mereu femei care nu mă pot iubi așa cum sunt.

Acum stau din nou la masa din bucătărie, cu mama lângă mine și ploaia bătând în geam.

— Mamă… crezi că există cineva pentru fiecare dintre noi? Sau unii oameni sunt făcuți doar să repare inimile altora?

Ce credeți voi? Suntem condamnați să iubim mereu greșit sau putem schimba ceva în felul în care ne alegem dragostea?