Umbrele dintre noi: Povestea unei prietenii încercate de maternitate

— Ana, nu mai pot așa! Nu mai ești tu! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam pe canapeaua ei, printre jucării împrăștiate și scutece uitate pe masă. Mirosea a lapte praf și a oboseală. Ana, cu părul prins la repezeală și un tricou pătat, nici măcar nu s-a uitat la mine. Își legăna copilul pe genunchi, cu ochii pierduți undeva departe.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate în ziua în care am venit să-i aduc flori după ce a născut și am găsit-o plângând în baie, spunând că nu mai știe cine este. Sau poate când am început să-i scriu mesaje la care răspundea după zile întregi, scuzându-se mereu că „bebelușul nu doarme”, „nu are timp”, „nu mai poate”.

Prietenia noastră era odată centrul universului meu. Ne știam din clasa a doua, când am împărțit același sandviș cu salam la pauză. Am trecut prin toate împreună: examene, iubiri adolescentine, certuri cu părinții, vacanțe la mare cu trenul personal, nopți de povești și râsete până dimineața. Ana era mereu acolo, cu zâmbetul ei larg și părul lung, mereu aranjată, mereu gata să mă asculte.

Acum, parcă nu mai recunoșteam femeia din fața mea. Era mereu obosită, nervoasă, irascibilă. Nu mai ieșea nicăieri. Îi propuneam să mergem la film sau la o cafea — „Nu pot, Irina, nu am cu cine lăsa copilul.” Îi aduceam haine noi — „Nu are rost, oricum nu ies din casă.” Îi povesteam despre viața mea — „Scuză-mă, dar trebuie să-l culc pe Vlad.”

La început am încercat să o înțeleg. Știam că maternitatea schimbă totul. Dar nu mă așteptam să o pierd pe Ana. Nu mă așteptam să mă simt atât de singură lângă ea.

Într-o zi, mama mea mi-a spus: „Las-o, Irina, o să-și revină. E greu la început.” Dar eu nu voiam să aștept. Mă simțeam trădată. De ce trebuia să dispar din viața ei doar pentru că a devenit mamă? De ce nu mai avea loc pentru mine?

Am început să mă cert cu ea din orice. O sunam și îi reproșam că nu răspunde. O vizitam și îi spuneam că arată rău, că nu se mai îngrijește. O făceam să plângă și apoi plecam furioasă, convinsă că eu sunt cea rănită.

Într-o seară de toamnă, când ploua mărunt și orașul părea mai trist ca niciodată, am primit un mesaj de la soțul Anei: „Irina, te rog vino până la noi. Ana nu e bine.” Am alergat prin ploaie până la blocul lor vechi din cartierul Militari. Am găsit-o pe Ana stând pe podea, cu Vlad în brațe, tremurând și murmurând ceva despre cât de rea mamă este.

— Nu pot, Irina… Nu pot să fiu mamă și prietenă și soție… Nu mai pot… — mi-a spus printre lacrimi.

Atunci am văzut pentru prima dată cât de adâncă era prăpastia în care căzuse. Nu era doar oboseală sau neglijență. Era ceva mult mai grav: depresie postnatală. Și eu nu văzusem nimic. Eu doar mă gândeam la mine.

Am stat lângă ea toată noaptea. Am ținut-o de mână când plângea și i-am promis că nu o voi mai judeca. Că voi fi acolo chiar dacă nu poate vorbi sau ieși din casă. Că prietenia noastră nu depinde de cât de des ne vedem sau cât de aranjată e ea.

A doua zi am mers împreună la medic. A început terapie. Soțul ei a luat concediu ca să o ajute mai mult acasă. Eu veneam zilnic să stau cu Vlad ca ea să poată dormi sau să iasă la o plimbare singură.

Au trecut luni până când Ana a început să zâmbească din nou. Încet-încet a revenit la viață. Dar nimic nu mai era ca înainte. Prietenia noastră s-a schimbat — am devenit mai mature, mai atente una cu cealaltă.

Am învățat că maternitatea poate fi o povară uriașă și că femeile sunt adesea lăsate singure să lupte cu demonii lor. Că uneori dragostea înseamnă să taci și să fii acolo fără să ceri nimic în schimb.

Acum, când mă uit la Ana jucându-se cu Vlad în parc și râzând din nou, mă întreb: câte alte femei trec prin asta fără ca nimeni să le vadă? Câți dintre noi judecăm fără să știm adevărul? Poate ar trebui să fim mai buni unii cu alții… Ce credeți voi?