Sub același acoperiș cu trecutul: Povestea unei fiice și a unei mame prizonieri între lucruri

— Nu, nu arunci nimic! Ai înțeles? NIMIC!
Vocea mamei mele răsună ca un tunet în sufrageria sufocată de cutii, haine vechi și pungi pline cu lucruri de care nu s-a atins nimeni de ani de zile. Mă uit la ea, cu mâinile strânse pe o jucărie stricată, încercând să-i explic că fiica mea, Ilinca, are nevoie de spațiu să se joace. Dar mama nici nu vrea să audă.
— Mama, te rog… Nu vezi că nu mai avem loc să respirăm? Ilinca nu are unde să-și pună păpușile, nici măcar patul nu-l putem deschide cum trebuie!
— Nu mă interesează! Toate astea sunt amintirile mele. Dacă nu-ți convine, poți pleca!
Mă uit la Ilinca, care stă pe marginea canapelei, cu ochii mari și triști. Îmi vine să plâng. După divorț, când am fost nevoită să părăsesc apartamentul soțului meu, singura opțiune a fost să mă întorc acasă. Mama locuiește singură într-un apartament cu trei camere, dar fiecare colțișor e ocupat de lucruri inutile: reviste din anii ’90, hainele tatălui meu decedat de zece ani, borcane goale, cutii cu pantofi rupți.
În fiecare zi mă trezesc cu senzația că mă sufoc. Încerc să fac ordine pe furiș, să arunc câte ceva la gunoi, dar mama simte imediat. Parcă are un al șaselea simț pentru orice mișcare în apartament.
— Unde e cutia cu bibelouri? Unde ai pus-o?
— Am dus-o la subsol, mama. Era praf peste tot…
— Minți! Ai aruncat-o! Nu ai niciun respect pentru ce am strâns o viață întreagă!
Îmi vine să urlu. Nu mai pot. Simt că mă transform într-o umbră a femeii care eram înainte de divorț. Ilinca începe să se plângă tot mai des că nu are prieteni, că îi e rușine să-și invite colegii acasă. Într-o seară o aud plângând în pernă:
— Mami, de ce la noi e mereu dezordine? De ce bunica țipă mereu la tine?
Nu știu ce să-i răspund. Îmi vine să-i spun adevărul: că bunica ei e bolnavă de trecut, că nu știe să lase nimic în urmă. Dar cum să-i explic asta unui copil de șase ani?
Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama, ies pe balcon și privesc orașul. Blocurile gri, mașinile care trec în viteză, oamenii grăbiți — toți par să aibă un loc al lor. Eu nu mai am niciunul. Simt că nu aparțin nicăieri.
Îmi sun sora, Oana, care locuiește la Brașov. Îi povestesc totul printre suspine:
— Nu mai pot, Oana… E ca și cum trăiesc într-un muzeu al durerii. Mama nu vrea să renunțe la nimic… nici măcar pentru Ilinca…
— Știu… Dar tu trebuie să te gândești la tine și la fetiță. Poate ar trebui să vorbești cu cineva… cu un psiholog… sau cu mama mai serios…
Dar cum să vorbesc cu mama? Orice încercare se termină cu lacrimi și reproșuri:
— Voi vreți doar să scăpați de mine! Să mă băgați la azil și să vă luați apartamentul!
Nu-mi vine să cred cât de mult s-a schimbat femeia care mă ținea de mână când eram mică și îmi spunea povești înainte de culcare. Acum e doar o străină care se agață disperată de fiecare obiect ca și cum ar fi o parte din sufletul ei.
Într-o sâmbătă dimineața, încerc din nou:
— Mama, hai să facem ordine împreună. Să păstrăm ce e important și restul să donăm sau să aruncăm… Uite, Ilinca are nevoie de spațiu…
— Nu! Nu înțelegi nimic! Dacă arunci lucrurile astea, arunci viața mea!
Mă prăbușesc pe scaun și simt că nu mai am putere. Ilinca vine lângă mine și mă ia de mână:
— Mami, hai la mine în cameră…
Dar camera ei e doar un colț din sufragerie, delimitat cu o perdea veche. Îi zâmbesc forțat și încerc să-i citesc o poveste, dar gândurile îmi fug mereu la viitor: cât timp vom mai putea trăi așa? Cât timp va mai rezista relația mea cu mama înainte să se rupă definitiv?
Într-o zi primesc un telefon neașteptat de la fosta mea colegă de facultate, Simona:
— Am auzit prin oraș ce s-a întâmplat… Dacă vrei, poți veni la mine câteva zile… poate vă ajută să vă limpeziți gândurile…
Mă tentează ideea, dar când îi spun mamei că vreau să plec câteva zile cu Ilinca, izbucnește:
— Așa deci! Mă lași singură aici ca pe un câine bătrân! Nici tu nu ai inimă!
Nu mai rezist și îi spun tot ce am pe suflet:
— Mama, nu poți trăi doar din amintiri! Eu și Ilinca avem nevoie de spațiu, de aer! Dacă nu vrei să ne ajuți, va trebui să plecăm definitiv!
Se lasă o tăcere grea. Pentru prima dată o văd pe mama micșorată în fotoliu, cu ochii plini de lacrimi. O clipă mi-e milă de ea — dar apoi îmi amintesc cât am suferit toți anii aceștia din cauza încăpățânării ei.
Seara aceea trece fără alte cuvinte. Ilinca adoarme lângă mine, strângându-mă tare în brațe. Mă uit la tavanul scorojit și mă întreb dacă voi avea vreodată curajul să rup lanțul acesta al trecutului care ne ține prizoniere pe toate trei.

Oare câte familii trăiesc așa — sufocate între lucruri și amintiri? Cât din dragostea noastră supraviețuiește când nu mai avem loc nici pentru noi înșine?