Ultima seară a lui Vlad: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul într-o clipă

— Nu te grăbi, mamă, mă descurc eu! mi-a spus Vlad înainte să ies pe ușă în acea dimineață. Avea 16 ani și încăpățânarea aceea tipic adolescentină, dar și o blândețe care mă făcea să cred că va fi mereu copilul meu. Nu știam că acele cuvinte aveau să-mi răsune în minte ca un ecou dureros, noapte de noapte.

Era trecut de ora 22:00 când am ieșit din tura de la spital. Ploua mărunt, iar oboseala îmi apăsa pleoapele. Am condus încet pe străzile pustii ale orașului nostru de provincie, cu gândul la ce voi găti a doua zi și la temele lui Vlad pentru școală. Când am ajuns la intersecția de lângă liceul lui, am văzut girofaruri albastre și galbene, polițiști agitându-și mâinile și o bandă galbenă care bloca drumul. Am încetinit, dar un agent mi-a făcut semn să ocolesc. Nu am întrebat nimic. M-am gândit doar că e un accident ca oricare altul — poate cineva beat sau vreo mașină tamponată.

La nici cinci minute după ce am trecut de barieră, telefonul a început să sune insistent. Era numărul soțului meu, Sorin. Vocea lui era spartă, aproape de nerecunoscut:

— Vino repede la spital… Vlad… a avut un accident… Nu știu dacă…

Nu-mi amintesc cum am ajuns înapoi la urgențe. Știu doar că am alergat pe coridoare, cu inima bubuindu-mi în piept, și că asistentele mă priveau cu milă. L-am găsit pe Sorin prăbușit pe un scaun, cu fața în mâini. Doctorul Popescu, colegul meu, m-a tras deoparte:

— Îmi pare rău, Maria… Vlad a fost lovit de o mașină. Era pe bicicletă… Nu am putut face nimic.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am agățat de halatul lui Popescu, urlând:

— Nu! Nu se poate! Tocmai am trecut pe acolo! De ce nu m-ați sunat mai devreme? Poate puteam să-l salvez!

Sorin a încercat să mă țină în brațe, dar l-am respins. Eram furioasă pe el, pe mine, pe toată lumea. Cum de nu l-am sunat pe Vlad când am văzut poliția? De ce nu l-am rugat să stea acasă în seara aia?

A doua zi dimineață, casa noastră era plină de rude și vecini care șopteau pe la colțuri. Mama mea plângea în bucătărie, iar fratele meu, Radu, încerca să organizeze totul pentru înmormântare. Eu stăteam în camera lui Vlad, ținându-i telefonul în mână și citind ultimele lui mesaje:

„Ajung acasă pe la 10 jumate. Nu te îngrijora.”

M-am întrebat de zeci de ori: dacă aș fi trecut mai devreme pe acolo? Dacă l-aș fi sunat? Dacă nu i-aș fi permis niciodată să iasă cu bicicleta după lăsarea serii?

Sorin nu vorbea cu mine. Îl auzeam noaptea plângând în baie. Într-o seară, după parastas, a izbucnit:

— Tu trebuia să ai grijă de el! Tu ești mama lui! Cum ai putut să treci pe lângă el fără să știi?

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă și am mers până la locul accidentului. Era încă o urmă de sânge pe asfalt și o lumânare aprinsă de cineva din cartier. M-am prăbușit acolo și am urlat până mi s-a tăiat respirația.

În zilele care au urmat, am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat. Am vorbit cu polițiștii — mi-au spus că șoferul era un tânăr de 19 ani, Mihai, care conducea prea repede și nu l-a văzut pe Vlad din cauza ploii. Părinții lui Mihai au venit la noi acasă cu capetele plecate:

— Îmi pare rău… băiatul nostru nu va mai conduce niciodată… Dar știm că nu vă ajută cu nimic.

Nu i-am putut ierta. Nu atunci. Poate niciodată.

Prietenii lui Vlad veneau zilnic la noi. Bianca, colega lui de bancă, mi-a adus un caiet cu poezii scrise de el:

— Doamna Maria, Vlad scria despre dumneavoastră… Spunea că sunteți eroul lui.

Am citit fiecare vers printre lacrimi:

„Mama e steaua mea/ Când noaptea e grea/ Și nu știu unde sunt/ Ea mă ține pe pământ.”

Am început să merg la psiholog după câteva luni. M-a întrebat dacă mă simt vinovată.

— Da, i-am spus. Pentru că nu am fost acolo. Pentru că nu l-am protejat destul.

— Dar credeți că ați fi putut schimba ceva?

Nu am avut răspuns atunci.

Au trecut doi ani de atunci. Sorin și cu mine încă ne luptăm cu tăcerile dintre noi. Uneori ne ținem de mână și plângem împreună; alteori ne certăm pentru lucruri mărunte — cine uită să cumpere pâine sau cine nu spală vasele.

Dar în fiecare seară aprind o lumânare la fereastră pentru Vlad și mă rog să-l visez măcar o dată zâmbind.

Mă întreb adesea: Cum poți merge mai departe când lumea ta s-a oprit într-o intersecție udă de ploaie? Oare există vreodată iertare — pentru ceilalți sau pentru tine însuți?