Patru suflete într-o garsonieră: Povara spațiului și a tăcerii

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, în timp ce Luca plângea în colțul camerei, iar mama își făcea cruce la televizorul care bâzâia încet. Era trecut de ora zece și simțeam că pereții aceia galbeni, cojiți pe la colțuri, se strâng peste mine ca niște brațe reci.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, încercând să-mi spună ceva fără să ridice vocea. Nu voiam să-l cert. Nu voiam să mă cert cu nimeni. Dar nu mai aveam aer. De când mama s-a mutat la noi, după ce a rămas fără serviciu și fără casă, garsoniera noastră de 28 de metri pătrați s-a transformat într-un câmp de luptă invizibil.

— Ce vrei să fac? — a șoptit el, încercând să-l liniștească pe Luca cu o jucărie stricată. — Să o dau afară? E mama ta…

Am simțit cum mă ustură ochii. Da, era mama mea. Dar nu mai era femeia blândă care mă lua în brațe când aveam coșmaruri. Acum era o prezență grea, mereu nemulțumită, mereu cu ochii pe noi, mereu cu sfaturi și reproșuri.

— Nu știu ce să facem, Vlad… Nu mai avem loc nici să respirăm. Luca nu poate dormi, tu nu poți lucra… Eu nu mai sunt eu.

Mama a oftat zgomotos de pe canapea.

— Dacă vă deranjez atât de tare, pot să plec! — a spus ea cu voce tare, dar știam că nu are unde.

Am tăcut toți trei. Doar Luca plângea încet, cu fața ascunsă în ursulețul lui murdar.

Așa arată viața noastră de aproape șase luni. O garsonieră la etajul patru într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Un pat extensibil pentru mine și Vlad, o saltea pe jos pentru mama și un pătuț mic pentru Luca, lipit de calorifer. O bucătărie minusculă unde ne ciocnim coatele la fiecare mișcare. O baie unde trebuie să ne programăm dușurile ca să nu ne certăm.

La început am crezut că va fi temporar. Mama își va găsi ceva de lucru, va reuși să-și ia o chirie mică și totul va reveni la normal. Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Mama devenea tot mai irascibilă, Vlad tot mai retras, iar eu… eu mă simțeam prinsă între două lumi care se resping.

Într-o dimineață, când am vrut să-mi beau cafeaua în liniște înainte să plec la serviciu, am găsit-o pe mama în bucătărie.

— De ce nu-l duci pe Vlad la doctor? — m-a întrebat din senin. — Nu vezi că e tot mai palid?

— E obosit, mamă. Lucrează mult…

— Nu-i normal să fie așa! Poate are ceva grav! Și tu stai și te uiți la el…

M-am abținut cu greu să nu răbufnesc. Vlad lucra de acasă ca programator și încerca să-și facă treaba printre țipetele lui Luca și observațiile mamei. Eu eram educatoare la o grădiniță din cartier și aduceam acasă cât puteam dintr-un salariu mic.

Seara aceea a fost cea mai grea. Luca a făcut febră mare și am stat toți trei în jurul lui, fiecare cu frica lui: eu că nu am destui bani pentru medicamente, Vlad că va pierde un deadline important, mama că ne-am îndepărtat de Dumnezeu.

— Dacă nu erați voi atât de ocupați cu prostiile voastre… — a început mama.

— Ajunge! — am țipat fără să vreau. — Ajunge cu reproșurile! Toți facem cât putem!

A urmat o liniște apăsătoare. Vlad s-a ridicat și a ieșit pe balconul minuscul, unde abia încăpea un scaun vechi. Mama s-a retras pe salteaua ei și a început să plângă încet. Iar eu am rămas lângă Luca, simțindu-mă vinovată pentru tot: pentru lipsa banilor, pentru spațiul prea mic, pentru neputința mea de a-i împăca pe toți.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie:

„M-am dus la biserică. Poate acolo găsesc liniște.”

Am simțit un gol în stomac. M-am uitat la Vlad care încă dormea cu fața spre perete și la Luca ce respira greu în somn. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva pe drum. Dacă nu cumva am uitat ce înseamnă să fii familie.

În acea zi am decis să vorbesc deschis cu Vlad.

— Vlad… trebuie să găsim o soluție. Nu mai putem trăi așa. Poate putem lua o chirie mai mare sau… poate vorbim cu sora mea să o ajute pe mama.

Vlad m-a privit lung.

— Știi bine că nu ne permitem altceva acum… Dar poate ar trebui să-i spui mamei adevărul: că nu mai poți duce totul singură.

Când mama s-a întors acasă, i-am spus tot ce aveam pe suflet. Am plâns amândouă ca două copii rănite. Mi-a mărturisit că se simte inutilă și povară pentru noi. Că îi e dor de casa ei, de viața ei de dinainte.

— Poate ar trebui să plec la sora ta la Ploiești… — a spus ea încet.

Am dat din cap fără să spun nimic. Știam că e cea mai bună soluție pentru toți, dar mă durea gândul că n-am putut fi sprijinul de care avea nevoie.

Peste două zile mama a plecat cu un geamantan vechi și promisiunea că va reveni doar în vizită. Garsoniera a rămas la fel de mică, dar parcă aerul era mai ușor de respirat.

Uneori mă întreb dacă spațiul mic ne-a făcut să ne vedem limitele sau doar le-a scos la suprafață. Cât poate duce o familie când nu mai există niciun colț doar al tău? Și oare dragostea chiar poate supraviețui claustrării?