Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și poate accepta viitoarea noră

— Ce caut eu aici? Ce-a fost în capul lui Vlad să aleagă tocmai fata asta? Mă uitam la ceas, încercând să-mi ascund neliniștea, în timp ce soțul meu, Doru, îmi șoptea la ureche: „Hai, Mariana, nu te mai crispa, e doar o cină.” Dar nu era doar o cină. Era prima întâlnire cu părinții Anei, viitoarea mea noră, și deja simțeam că totul merge prost.

Am intrat în apartamentul lor de la etajul patru, cu pereți vopsiți în portocaliu strident și miros de țigară amestecat cu parfum ieftin. Ana ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg, dar ochii îi trădau o teamă pe care o cunoșteam prea bine. Tatăl ei, domnul Petrescu, era deja roșu la față și vorbea tare, cu glasul îngroșat de alcool: „Haideți, poftiți, să bem un păhărel pentru tinerii noștri!”

M-am uitat la Vlad. Încerca să pară relaxat, dar îi cunoșteam fiecare tic. Își freca mâinile nervos sub masă. Ana îi strângea brațul, încercând să-l liniștească. Doru a acceptat paharul de țuică, eu am refuzat politicos. Domnul Petrescu a râs zgomotos: „Așa-s doamnele elegante! Dar la noi în familie se bea!”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu asta îmi imaginasem pentru fiul meu. Vlad a crescut într-o casă unde nu s-a ridicat niciodată vocea, unde mesele erau liniștite și discuțiile civilizate. Aici totul era pe dos: mama Anei tăcea și se uita în farfurie, tatăl ei povestea bancuri proaste și făcea glume cu tentă sexuală. Am încercat să schimb subiectul:

— Ana, cu ce te ocupi acum?

— Lucrez la supermarket, la casă…

— Și… ai de gând să continui acolo?

A roșit și a dat din umeri. Vlad a intervenit:

— Mamă, Ana e foarte muncitoare. Și-a ajutat familia mereu.

Domnul Petrescu a izbucnit:

— Așa e! Fata mea e cea mai bună! Nu ca alții care stau pe banii părinților!

Am simțit că mă ia cu leșin. Doru mi-a pus mâna pe genunchi, semn să mă calmez. Dar nu puteam. În mintea mea răsunau toate discuțiile din ultimii ani: „Vlad merită ceva mai bun”, „De ce nu găsește o fată educată?”, „De ce tocmai ea?”

Când am ieșit pe balcon să iau aer, Ana m-a urmat. Avea ochii umezi:

— Știu că nu vă place de mine…

Am rămas fără cuvinte. Nu voiam să fiu crudă, dar nici nu puteam minți.

— Ana… Vlad e tot ce am mai scump. Vreau doar să fie fericit.

— Și eu vreau asta… Dar știu că nu sunt ce vă doriți.

A izbucnit în plâns și m-am simțit vinovată pentru prima dată. Am văzut în ea copilul care n-a avut niciodată șansa să viseze mai mult. Mi-am amintit de toate emisiunile la care donasem bani pentru copii abandonați și de vizitele la orfelinate. Mereu am crezut că sunt o persoană empatică, dar acum, când era vorba de fiul meu, nu puteam accepta realitatea lui.

Seara s-a terminat prost. Doru a încercat să destindă atmosfera, dar domnul Petrescu s-a îmbătat și mai tare și a început să cânte manele la telefon. Vlad s-a ridicat brusc:

— Hai să mergem acasă.

În mașină a fost liniște. Vlad a spart tăcerea:

— Mamă, știu că nu-ți place familia Anei. Dar eu o iubesc pe Ana.

— Vlad… tu meriți mai mult!

— Cine decide asta? Tu? Eu n-am ales unde m-am născut… Ana n-are nicio vină pentru părinții ei.

Am tăcut. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de mult îl rănesc cu prejudecățile mele.

Zilele au trecut greu. Nu mai vorbeam cu Vlad decât strictul necesar. Doru încerca să mă facă să văd partea bună:

— Mariana, poate ar trebui să-i dai o șansă fetei. Nu toți avem norocul să ne naștem în familii perfecte.

Dar eu nu puteam renunța la imaginea pe care o aveam despre viitorul fiului meu. Mă obseda gândul că va suferi, că va trage după el problemele unei familii disfuncționale.

Apoi a venit ziua când Vlad mi-a spus că vrea să se mute cu Ana. Am simțit că mi se rupe inima.

— Dacă pleci acum… nu mai ai ce căuta acasă!

A tăcut și a plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut luni de zile fără să vorbim. M-am refugiat în muncă și în activitățile mele caritabile, dar nimic nu-mi umplea golul din suflet. Într-o zi am primit un mesaj de la Ana: „Vlad e la spital. A avut un accident cu bicicleta.”

Am alergat disperată la spital. Ana era acolo, cu ochii umflați de plâns. Când m-a văzut, mi-a spus încet:

— Nu l-am lăsat nici o clipă singur…

Atunci am văzut-o altfel: nu ca pe fata nepotrivită pentru fiul meu, ci ca pe singura persoană care îi era alături când avea nevoie.

Vlad s-a recuperat repede, dar relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Am început să o cunosc pe Ana cu adevărat: sensibilitatea ei, puterea de a trece peste greutăți, dorința de a construi ceva frumos alături de fiul meu.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câți dintre noi ne lăsăm orbiți de prejudecăți? Câți ne rănim copiii doar pentru că nu putem accepta alegerile lor? Poate că adevărata iubire de părinte înseamnă să-i lăsăm să-și trăiască viața după propriile reguli…

Oare voi reuși vreodată să mă iert pentru tot ce am spus și făcut? Voi putea fi vreodată mama de care Vlad are nevoie?