Fără pătuț, fără masă de înfășat, nici măcar scutece: Haosul care m-a întâmpinat acasă

— Nu pot să cred! Am strigat, cu lacrimi în ochi, când am intrat în apartamentul nostru din Drumul Taberei. În brațe aveam fetița noastră nou-născută, iar în suflet speranța că acasă va fi cald, curat și pregătit pentru începutul vieții noastre în trei. Dar realitatea era crudă: pe jos haine împrăștiate, cutii goale de pizza pe masă, nici urmă de pătuț sau masă de înfășat. Nici măcar un pachet de scutece.

Radu, soțul meu, a intrat după mine cu geanta de la maternitate și a încercat să zâmbească stânjenit.

— Am vrut să… dar n-am apucat… Știi cum e la birou, șeful nu m-a lăsat nici măcar o oră liberă. Promit că rezolv tot azi!

— Azi? Azi? Radu, copilul nostru nu poate dormi pe canapea! Am plâns în hohote, simțind cum toată greutatea maternității mă strivește încă din prima clipă.

Mama m-a sunat chiar atunci. Am răspuns printre suspine.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? De ce plângi?

— Nimic nu e gata, mamă! Nimic! Nu avem nici măcar scutece!

A tăcut o clipă, apoi vocea ei a devenit aspră:

— Ți-am spus eu că nu poți conta pe el. Mereu cu serviciul lui înaintea familiei. Vrei să vin eu?

— Nu știu… Nu vreau să te deranjez…

— Lasă prostiile! Vin imediat.

Am închis telefonul și m-am uitat la Radu. El se uita la mine ca un copil prins cu minciuna.

— Ilinca, te rog… O să fie bine. Mâine iau liber și cumpăr tot ce trebuie. Azi improvizăm.

— Improvizăm? Cu un bebeluș de două zile?

Mi-am pus fetița pe patul nostru mare, pe o păturică veche. M-am simțit vinovată și neputincioasă. Nu așa trebuia să fie începutul nostru.

Mama a ajuns după o oră, cu două sacoșe pline: scutece, șervețele umede, body-uri mici și o sticlă de lapte praf „să fie”. S-a uitat urât la Radu.

— Să-ți fie rușine! O femeie abia ieșită din spital nu trebuie să-și facă griji pentru așa ceva!

Radu a tăcut. Seara, după ce mama a plecat și casa era cât de cât pusă la punct, am încercat să vorbesc cu el.

— De ce nu ai făcut nimic? Chiar nu ți-ai dat seama cât de important e?

A oftat adânc.

— Ilinca, nu știu… M-am simțit copleșit. La muncă e haos, acasă… mi-e frică să nu greșesc. Și cu banii… abia ne ajung pentru chirie și facturi. M-am gândit că mai bine muncesc mai mult acum, ca să nu ne lipsească nimic mai târziu.

— Dar ne lipsește acum! Am nevoie de tine aici, nu doar de salariul tău!

Am adormit plângând lângă fetița noastră. Zilele următoare au fost un carusel de oboseală, certuri și frustrări. Radu a cumpărat pătuțul și masa de înfășat după trei zile, dar între noi s-a instalat o răceală greu de descris.

Mama venea zilnic să mă ajute. Îmi spunea mereu:

— Bărbații din ziua de azi nu mai știu ce înseamnă familie. Pe vremea mea, taică-tău muncea mult, dar acasă era prezent. Acum toți fug de responsabilitate.

Nu voiam să cred că Radu e așa. Îl iubeam, dar simțeam că mă sufoc între nevoile copilului și lipsa lui de implicare. Într-o seară l-am găsit pe balcon, fumând nervos.

— Radu, ce facem? Ne pierdem unul pe altul…

S-a uitat la mine cu ochii roșii.

— Nu vreau să te pierd. Dar nu știu cum să fiu tată. N-am avut niciodată un model… Tata a plecat când aveam șase ani. Tot ce știu e să muncesc ca să nu ne lipsească nimic.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Pentru prima dată am simțit că suntem doi oameni speriați care încearcă să fie părinți fără să fi avut vreodată exemple bune.

Au trecut luni până când am reușit să găsim un echilibru fragil. Am început să vorbim mai mult, să ne împărțim sarcinile. Radu venea acasă mai devreme uneori și mă ajuta la băiță sau la schimbat scutece. Dar rănile începutului au rămas.

Uneori mă întreb dacă nu cumva societatea noastră îi împinge pe bărbați să creadă că rolul lor e doar să aducă bani acasă. Dacă nu cumva lipsa dialogului despre ce înseamnă cu adevărat o familie ne condamnă la singurătate chiar și atunci când suntem împreună.

Oare câte femei trec prin ce am trecut eu? Oare câți bărbați se simt pierduți în fața responsabilității? Voi cum ați reușit să vă găsiți echilibrul în familie?