Ani de vecinătate: De la străini la familie

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! Ți-am spus să nu mai intri peste mine în cameră!

Vocea Anei răsuna prin pereții subțiri ai blocului vechi din cartierul Titan. Era trecut de ora zece seara și încercam să citesc, dar fiecare cuvânt al ei îmi tăia respirația. M-am ridicat încet din pat și am deschis ușa balconului, sperând să scap de tensiunea din apartamentul vecin. Dar nu era prima dată când auzeam certuri acolo. De când se mutaseră Ana și mama ei, doamna Viorica, cu un an în urmă, liniștea serilor mele dispăruse.

Într-o zi, am găsit-o pe Ana pe scara blocului, plângând. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde. M-am apropiat cu grijă.

— Ești bine? am întrebat-o încet.

S-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi văzut niciodată, deși ne intersectasem de zeci de ori pe palier.

— Nu… Nu prea. Dar nu contează, mi-a răspuns șoptit.

Am ezitat o clipă, apoi am scos o batistă din buzunar și i-am întins-o. A zâmbit slab și a acceptat-o.

— Mulțumesc, Irina. Ești singura care m-a întrebat vreodată dacă sunt bine.

Așa a început totul. Din acea zi, Ana a început să bată timid la ușa mea din când în când. Uneori venea doar să stea în liniște, alteori povestea despre certurile cu mama ei sau despre dorința de a pleca de acasă. Eu îi făceam ceai și îi ascultam durerile fără să judec.

Într-o seară geroasă de iarnă, am auzit iar țipete. De data asta, ceva era diferit. Am ieșit pe hol și am văzut-o pe doamna Viorica trântind ușa apartamentului lor și coborând grăbită scările. Ana stătea pe jos, cu genunchii la piept și fața ascunsă în palme.

— Hai la mine, i-am spus fără să stau pe gânduri.

A intrat în apartamentul meu ca o umbră. Am pus o pătură pe umeri și am lăsat-o să plângă. După câteva minute, mi-a spus printre sughițuri:

— Tata a plecat când aveam șapte ani. Mama n-a trecut niciodată peste asta. Toată furia ei cade pe mine…

Am simțit un nod în gât. Știam cum e să crești cu un părinte care nu-și poate gestiona propriile dureri. Și eu trecusem prin asta cu mama mea, după ce tata murise într-un accident stupid de mașină.

De atunci, Ana a devenit ca o soră mai mică pentru mine. O ajutam la teme, mergeam împreună la cumpărături sau pur și simplu stăteam la povești până târziu în noapte. Încet-încet, a început să zâmbească mai des.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o zi, doamna Viorica a venit furioasă la ușa mea.

— Ce-i faci fetei mele? De ce nu mai vrea să stea acasă? O întorci împotriva mea!

Am încercat să-i explic că doar o ascult și că Ana are nevoie de sprijin, dar nu voia să audă nimic.

— Dacă mai pui mâna pe ea sau dacă o mai primești la tine, chem poliția! a urlat ea înainte să plece trântind ușa.

Ana a dispărut pentru câteva zile. Nu răspundea la mesaje, nu ieșea din casă. M-am simțit neputincioasă și vinovată. Într-o seară, am găsit un bilet sub ușă: „Mulțumesc că ai fost acolo pentru mine. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine.”

Am plâns citind acele rânduri simple. Mi-am dat seama că uneori nu poți salva pe cineva cu forța, oricât ai vrea. Tot ce poți face este să fii acolo când are nevoie.

Timpul a trecut și Ana a terminat liceul cu brio. A intrat la facultate și s-a mutat la cămin. Relația cu mama ei s-a răcit complet, dar mă vizita des și îmi povestea despre noii prieteni, despre examene și despre visele ei.

Într-o zi m-a sunat plângând:

— Irina, mama e bolnavă… Are nevoie de cineva lângă ea. Dar eu nu pot… Nu pot să mă întorc acolo.

Am simțit din nou acel nod în gât. Am mers împreună la spital și am stat cu doamna Viorica cât timp a fost internată. Ana nu a putut intra în salon decât o singură dată, dar i-a lăsat o scrisoare pe noptieră.

După ce s-a externat, doamna Viorica a venit la mine cu ochii în lacrimi:

— N-am știut niciodată cum să fiu mamă… Dar tu ai fost ca o mamă pentru Ana.

Am îmbrățișat-o fără cuvinte. Pentru prima dată am simțit că toată durerea și toată lupta noastră nu au fost în zadar.

Anii au trecut. Ana s-a căsătorit cu un băiat bun, Rareș, și m-a rugat să-i fiu nașă de cununie. Doamna Viorica s-a schimbat mult — e mai blândă acum, mai prezentă în viața fiicei ei.

Uneori mă gândesc cât de mult ne pot schimba oamenii pe care îi întâlnim întâmplător — sau poate nimic nu e întâmplător?

Mă uit la Ana și la familia ei și mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să întindem o mână unui străin? Și dacă am face-o mai des, cât de diferită ar fi lumea noastră?