Moștenirea care ne-a destrămat familia

— Nu pot să cred, mamaie a lăsat apartamentul din București pe numele nostru! vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Mama s-a oprit din tocat ceapa, cu ochii mari, umezi. Eu, Sorina, stăteam la masă cu fratele meu mai mic, Vlad, și încercam să înțeleg ce se întâmplă. Aveam 17 ani și lumea mea era micul nostru oraș de provincie, unde toți se știau cu toți, unde fiecare zi semăna cu alta.

— Și ce vrei să facem? Să ne mutăm acolo? a întrebat mama, cu vocea tremurândă.

— E o șansă! Acolo avem viitor, aici ne sufocăm! Tata era deja cu gândul la București, la viața pe care nu și-o permisese niciodată.

Așa a început totul. În două luni, am împachetat tot ce aveam și am plecat spre capitală. Apartamentul era la etajul opt, într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Mirosea a mucegai și a amintiri străine. Mama plângea noaptea, crezând că nu o aud. Vlad nu mai vorbea cu nimeni. Tata era mereu nervos, obosit de la noul serviciu de paznic.

La liceu nu m-am integrat. Colegii râdeau de accentul meu moldovenesc și de hainele mele „de la țară”. Într-o zi, la ora de română, profesoara m-a întrebat:

— Sorina, tu ai citit vreodată o carte întreagă?

Toți au râs. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Acasă, i-am spus mamei că vreau să mă întorc înapoi. Ea m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Și eu vreau, dar nu putem. Tata nu ar recunoaște niciodată că a greșit.

Într-o seară, l-am auzit pe tata vorbind la telefon:

— Nu mă interesează ce zice sora mea! Apartamentul e al meu acum! Să-și vadă de treabă!

Am aflat atunci că mătușa Lenuța îl acuza pe tata că a falsificat testamentul. Începuseră certuri urâte la telefon, amenințări cu avocați. Mama s-a îmbolnăvit de nervi. Vlad a început să chiulească de la școală.

Într-o duminică ploioasă, tata a venit acasă cu ochii roșii:

— M-au dat afară. Au zis că nu mai au nevoie de mine.

Apoi s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de slab. Mama s-a dus la el și i-a spus:

— Ne-ai adus aici pentru o iluzie. Ne-ai pierdut pe toți.

Eu am fugit în camera mea și am scris în jurnal: „Bucureștiul nu e orașul viselor mele. E orașul care ne-a distrus.”

Au urmat luni grele. Tata nu găsea alt loc de muncă. Mâncam doar cartofi și pâine uscată. Vecinii ne priveau ciudat, ca pe niște intruși. Vlad a fost prins furând dintr-un magazin și poliția l-a adus acasă. Mama a făcut atac de panică.

Într-o zi, mătușa Lenuța a venit la ușă cu un avocat:

— Nu vă e rușine? Ați distrus familia pentru niște bani!

Tata a țipat la ea:

— Tu ai stat toată viața pe spatele mamei! Acum vrei partea leului?

Eu am intervenit:

— Opriți-vă! Nu vedeți că ne faceți rău tuturor?

Dar nimeni nu m-a ascultat. Procesul pentru apartament a început. Tata s-a schimbat complet: nu mai vorbea cu noi, doar bea și dormea. Mama s-a angajat ca femeie de serviciu la o școală din cartier ca să putem plăti facturile.

Într-o noapte, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie:

— Sorina, dacă ai putea da timpul înapoi, ai vrea să rămânem acolo?

Am înghițit în sec:

— Da, mamă…

A doua zi dimineață, tata a plecat fără să spună nimic. A lăsat doar un bilet: „Nu mai pot.”

Au trecut luni până când am primit vestea că procesul s-a terminat: apartamentul rămânea al nostru, dar familia noastră era deja distrusă. Vlad a fost trimis la un centru de reeducare pentru minori după ce a fost prins din nou furând. Mama s-a îmbolnăvit grav și eu am renunțat la liceu ca să am grijă de ea.

Stau acum pe balconul apartamentului moștenit și privesc luminile orașului care ne-a promis totul și ne-a luat totul. Mă întreb: oare merită să sacrifici liniștea pentru un vis care nu e al tău? Câte familii au fost distruse de bani și iluzii? Poate că adevărata moștenire e ceea ce rămâne între noi după ce pierdem tot.