Umbrele trecutului: Povestea unei mame între două lumi

— Mamo, pot să vin la tine să stau câteva săptămâni? vocea Paulinei tremura ușor la telefon, iar eu am simțit cum inima mi se strânge. Era luni dimineață, cafeaua abia se răcise pe masă, iar eu mă uitam pe geam la ploaia care bătea în sticla veche a apartamentului nostru din Ploiești. — Sigur, mamă, vino oricând ai nevoie, i-am răspuns fără ezitare, dar în sufletul meu știam că nu e doar o vizită de curtoazie.

Paulina nu mai era copilul care venea acasă cu genunchii juliți și ochii plini de lacrimi pentru că s-a certat cu prietena ei de la bloc. Acum era o femeie de 28 de ani, cu un soț, Rareș, și un copil mic. Dar de fiecare dată când soacra ei, doamna Viorica, venea în vizită la ei în București, Paulina găsea un pretext să plece. Și mereu refugiul era la mine.

— Iar vine mama lui Rareș? am întrebat-o direct, încercând să nu par prea curioasă.
— Da… și nu mai pot, mami. Parcă nu mai e casa mea când ea e acolo. Se bagă peste tot, critică tot ce fac… Cum gătesc, cum îmbrac copilul, cum vorbesc cu Rareș… Nu mai rezist.

Mi-am amintit de propria mea soacră, tanti Florica, Dumnezeu s-o ierte. Cât am suferit și eu la începutul căsniciei cu Ilie! Mereu aveam impresia că nu sunt destul de bună pentru fiul ei. Dar eu n-am avut unde să fug. Am strâns din dinți și am mers mai departe. Dar Paulina… Paulina era altfel. Crescuse într-o lume în care femeile aveau voie să spună „nu mai pot”.

Când a ajuns la mine, avea ochii umflați de plâns și valiza plină cu hainele copilului. — Nu vreau să-l supăr pe Rareș, dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine. Mami, ce să fac? Dacă îi spun ceva lui Rareș, se supără pe mine. Dacă tac, mă sufoc.

Am tras-o lângă mine pe canapea și am mângâiat-o pe păr. — Mamă, știi că nu există rețete perfecte. Dar trebuie să-ți găsești curajul să vorbești cu el. Nu poți fugi mereu.

— Dar tu cum ai rezistat cu bunica Florica? m-a întrebat ea printre suspine.

Am zâmbit amar. — Am tăcut mult timp. Poate prea mult. Și uite-mă acum… Ilie s-a dus, tu ai crescut și eu am rămas cu regretele mele. Poate dacă aș fi vorbit mai mult atunci… Poate dacă aș fi avut curajul tău…

Seara, după ce Paulina a adormit cu copilul în brațe în camera ei veche, m-am uitat la poza noastră de familie de pe perete. Eu, Ilie și Paulina la mare, în 2002. Zâmbeam toți trei, fără griji. Unde s-au dus anii aceia? Unde s-a dus liniștea?

A doua zi dimineață, Rareș a sunat-o pe Paulina. Am auzit discuția lor din bucătărie:
— Paulina, iar ai plecat la mama? Mama mea nu stă mult… De ce faci mereu așa?
— Rareș, nu pot să stau acolo când mama ta mă tratează ca pe o servitoare! Nu vezi cum vorbește cu mine?
— E bătrână… Așa sunt toate mamele… Și mama ta ar face la fel!
— Mama mea nu m-ar face să mă simt ca o străină în propria casă!

Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Poate că și eu am greșit față de Paulina uneori. Poate că am fost prea protectoare sau prea critică. Dar niciodată n-am vrut ca fata mea să se simtă singură.

În zilele următoare am încercat să-i fiu alături cât am putut. Am gătit împreună sarmale și am râs ca pe vremuri. Dar știam că nu pot ține timpul pe loc și nici nu pot rezolva conflictele din casa lor.

Într-o seară, după ce copilul adormise și Rareș nu mai dădea niciun semn, Paulina s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Mami… dacă nu mă mai întorc? Dacă rămân aici?

Am simțit cum mă strânge inima. — Mamă… nu poți fugi toată viața. Trebuie să-ți găsești locul tău. Să vorbești cu Rareș, să-i spui ce simți. Altfel vei trăi mereu cu frica asta.

A doua zi dimineață a venit Rareș la Ploiești. A stat la ușă cu ochii în pământ.
— Doamnă Anca… pot să vorbesc cu Paulina?

I-am lăsat singuri în sufragerie. Dincolo de ușă am auzit doar frânturi:
— Nu vreau să te pierd…
— Nici eu… dar trebuie să mă asculți!
— O să vorbesc cu mama…

Când au ieșit din cameră, Paulina avea ochii umezi dar zâmbea ușor.

Au plecat împreună spre București după câteva zile. Eu am rămas singură în apartamentul meu mic, cu miros de cafea și ploaie.

Mă uit acum la poza noastră veche și mă întreb: oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți aperi liniștea? Oare câte femei trăiesc povestea Paulinei și nu au unde să fugă?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul ei?