Oaspetele neașteptat: Povestea unei prietenii care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că iarăși stau singură la masă, am murmurat, privind spre farfuria goală din fața mea. Era Ajunul Crăciunului, iar liniștea din apartament era atât de apăsătoare încât simțeam că mă sufoc. Copiii mei, Raluca și Vlad, erau plecați de ani buni în Germania, iar soțul meu, Doru, mă părăsise pentru o femeie mai tânără cu patru ani în urmă. De atunci, sărbătorile au devenit doar o formalitate tristă: brad împodobit, miros de cozonac și tăcere.

Am tresărit când am auzit bătăi ușoare în perete. Era semnalul discret al doamnei Viorica, vecina mea de la trei. O văduvă trecută de șaptezeci de ani, mereu cu privirea pierdută și pași grei pe hol. O vedeam zilnic la magazinul din colț, cumpărând aceleași două chifle și o cutie de lapte. Mi-a fost milă de ea, dar niciodată nu găsisem curajul să-i spun mai mult decât un „Bună ziua”.

În seara aceea, impulsul a fost mai puternic decât rușinea. Am luat telefonul și am format numărul ei.

— Alo? Doamna Viorica? Sunt Camelia, de la patru. Voiam să vă întreb… nu vreți să veniți la mine la masă? E Ajunul și… mi-ar face plăcere.

A urmat o tăcere lungă.

— Nu vreau să deranjez…

— Nu deranjați deloc! Chiar mi-ar prinde bine compania.

După zece minute, a sunat la ușă. Avea un fular vechi și un cozonac mic învelit în șervețel. Am simțit un nod în gât când am văzut cât de stângace era cu gesturile simple: nu știa dacă să intre cu pantofii sau să-i lase pe preș.

— Să știți că nu am mai fost invitată la masă de Crăciun de când a murit soțul meu, a spus ea încet.

Am zâmbit forțat și am așezat-o la masă. Am început să vorbim despre nimicuri: vremea, scara blocului, prețurile din piață. Dar pe măsură ce paharele se goleau și farfuriile se umpleau iar și iar cu sarmale și salată boeuf, tăcerea dintre noi s-a topit.

— Știți, Camelia, eu nu am avut copii. Nici nu am vrut. Soțul meu a murit devreme și… m-am obișnuit cu singurătatea. Dar uneori mă întreb dacă nu am greșit.

Am simțit cum mă strânge inima. Și eu mă întrebam adesea dacă nu cumva am greșit undeva: dacă nu am fost prea aspră cu copiii când erau mici, dacă nu l-am împins pe Doru să plece.

— Și eu sunt singură acum. Copiii mei sunt departe și nu prea mai vorbesc cu mine. M-au acuzat că nu i-am lăsat să fie liberi când erau mici… Poate că au dreptate.

Viorica m-a privit lung.

— Poate că nu există rețeta perfectă pentru a fi mamă sau soție. Poate doar… facem ce putem.

Am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva mă înțelege cu adevărat. Am râs împreună, am plâns împreună. Mi-a povestit despre tinerețea ei la Câmpulung, despre cum mergea la baluri și visa să devină profesoară de franceză. Eu i-am povestit despre Raluca și Vlad, despre cum mi-e dor să le aud glasurile dimineața.

Spre miezul nopții, când afară ningea ca-n povești, Viorica s-a ridicat să plece.

— Mulțumesc pentru seară. Nu știu dacă voi mai avea vreodată un Crăciun atât de frumos.

— Poate îl repetăm și la anul… sau chiar mai des!

A zâmbit timid și a plecat. După acea seară, ceva s-a schimbat între noi. În fiecare dimineață îmi aducea o cafea la ușă sau o felie de plăcintă cu mere. Eu îi duceam flori sau o ajutam cu cumpărăturile. Încet-încet, apartamentul meu s-a umplut din nou de râsete și povești.

Dar nu toată lumea a privit cu ochi buni această apropiere. Fiica mea Raluca m-a sunat într-o zi:

— Mamă, ce tot faci cu bătrâna aia? Nu vezi că profită de tine?

— Raluca, nu profită nimeni de nimeni! Pur și simplu… ne ajutăm una pe alta.

— Ai grijă! Să nu te trezești că-ți cere bani sau altceva…

M-a durut neîncrederea ei. Dar am continuat să-i fiu aproape Vioricăi. Într-o zi, am găsit-o plângând pe hol.

— Ce s-a întâmplat?

— Am primit vestea că trebuie să părăsesc apartamentul. Proprietarul vrea să-l vândă… Nu știu unde să mă duc.

Fără să stau pe gânduri, i-am spus:

— Viorica, vino să stai la mine cât ai nevoie! Am loc destul.

A acceptat cu greu, dar până la urmă s-a mutat la mine. Am redecorat camera copiilor împreună și am început o nouă viață în doi. Vecinii au început să bârfească: „Uite-le și pe astea două! Cine știe ce fac acolo…” Dar nu-mi mai păsa. Pentru prima dată după mulți ani, nu mă mai simțeam singură.

Au trecut doi ani de atunci. Viorica e ca o mamă pentru mine acum. Împărțim totul: bucurii, griji, facturi și vise. Copiii mei încă nu înțeleg alegerea mea, dar eu știu că am făcut ce era mai bine pentru sufletul meu.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim închiși în propriile regrete și frici? Oare câți oameni minunați trec zilnic pe lângă noi fără să le dăm șansa să ne schimbe viața?