Când pensia devine promisiune: Povestea unei bunici și a nepotului său

— Când iei pensia, stau cu tine, bunico!
Vocea lui Vlad răsună veselă, dar cuvintele lui mă înțeapă ca un ac sub piele. Stăm pe banca veche de lângă dealul unde copiii se dau cu sania, iar părinții îi privesc de la distanță, cu ochii obosiți de griji. E iarnă, dar nu frigul mă face să tremur, ci gândul că poate, într-o zi, chiar asta va fi tot ce-mi rămâne: promisiunea unui copil care nu știe încă ce înseamnă timpul.

Mă uit la Vlad cum își trage mănușile peste degete și mă întreabă:
— Bunico, tu ai bani mulți la pensie?

Înghit în sec. Nu vreau să-i stric inocența, dar nici nu pot să-l mint.
— Nu chiar, puiule. Dar destul cât să-ți iau cornulețele tale preferate.

El râde și se aruncă în zăpadă. Mă uit la el și-mi amintesc de fiica mea, Irina, când era mică. Acum abia dacă mai vine pe la mine. Are serviciu, are rate, are un soț care nu mă suportă și o viață care nu mă mai include decât ca pe o obligație lunară: „Mama, ai nevoie de ceva? Bine, îți trimit niște bani.”

În fiecare seară, dealul devine scena unor vieți paralele. Copiii râd, părinții vorbesc despre prețuri, politică și facturi. Eu ascult și tac. Mă simt invizibilă printre ei. Uneori mă întreb dacă nu cumva bătrânețea e ca o ceață groasă care te face să dispari din ochii celor dragi.

Într-o zi, Irina a venit grăbită:
— Mamă, Vlad vrea să stea la tine două săptămâni. Eu am mult de lucru și nu am cu cine-l lăsa.

Am simțit un fior de bucurie amestecat cu teamă. Să ai grijă de un copil când abia te mai poți ridica din pat e o provocare. Dar am acceptat fără să clipesc.

Primele zile au fost magice. Am făcut clătite, am citit povești și am râs împreună. Vlad mi-a spus:
— Bunico, tu ești cea mai tare! Când o să fii bătrână de tot, eu o să stau cu tine mereu!

M-am uitat la el și am simțit cum mi se umezește privirea. Dar apoi au venit nopțile lungi în care Vlad plângea după mama lui. Îl țineam în brațe și îi șopteam:
— Sunt aici, puiule. Nu te las.

Într-o seară, după ce l-am adormit cu greu, am primit un telefon de la Irina:
— Mamă, sper că nu-i dai prea multe dulciuri. Și vezi să nu-l lași prea mult la televizor!

Vocea ei era rece, grăbită. Am vrut să-i spun cât de greu îmi este uneori să-i țin pasul lui Vlad, dar m-am oprit. Nu voiam să par slabă.

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit cu febră. Am intrat în panică. Am sunat-o pe Irina:
— Are febră mare! Ce fac?

Ea a oftat:
— Dă-i Nurofen și vezi cum evoluează. Dacă nu scade până diseară, mergem la doctor.

Am stat toată ziua lângă el, schimbându-i compresele și rugându-mă să-i treacă. M-am simțit neputincioasă și vinovată că nu mai sunt bunica aceea puternică din amintirile mele.

Seara, când Irina a venit să-l ia acasă, Vlad s-a agățat de gâtul meu:
— Nu vreau să plec! Bunico, tu ai grijă de mine cel mai bine!

Irina s-a uitat la mine cu o privire ciudată:
— Mamă, nu-l răsfăța prea tare! Trebuie să învețe că nu totul se poate cum vrea el.

Am simțit cum mi se strânge inima. Oare chiar îl răsfăț? Sau doar încerc să-i ofer ceea ce eu nu am primit niciodată: timp și dragoste necondiționată?

După ce au plecat, casa a devenit brusc prea mare și prea tăcută. M-am așezat pe pat și am plâns în tăcere. Mi-am amintit de promisiunea lui Vlad: „Când iei pensia, stau cu tine.” Oare va ține minte? Sau va uita, așa cum uităm toți când creștem?

Zilele au trecut greu. Am început să număr lunile până la pensie ca pe niște pietre de hotar spre o viață mai sigură. Dar ce siguranță poate oferi o pensie de 1.200 de lei? Facturile vin una după alta, medicamentele sunt scumpe și singurătatea apasă tot mai tare.

Într-o zi am primit o scrisoare de la primărie: „Vă informăm că pensia dumneavoastră va fi recalculată.” Am simțit un nod în gât. Dacă scade? Dacă nu-mi ajunge nici pentru pâine?

Am mers la dealul nostru într-o seară geroasă. Copiii se jucau ca de obicei. O mamă vorbea la telefon:
— Da, mamă, știu că e greu… Dar ce vrei să fac? Nici eu nu pot mai mult!

M-am uitat la ea și m-am văzut pe mine însămi acum 30 de ani. Mereu pe fugă, mereu între două joburi, mereu prea obosită pentru a-mi asculta mama.

În acea seară am decis să-i scriu Irinei o scrisoare:
„Draga mea fată,
Știu că viața e grea și că nu ai timp pentru mine. Dar vreau să știi că te iubesc și că mi-e dor de tine. Nu-ți cer nimic altceva decât un pic din timpul tău. Poate într-o zi vei înțelege cât valorează o oră petrecută împreună.”

Nu i-am trimis-o niciodată. Am pus-o într-un sertar și am continuat să trăiesc din promisiuni: ale mele către mine însămi și ale lui Vlad către mine.

Acum stau din nou pe bancă lângă deal și privesc copiii jucându-se. Mă întreb dacă bătrânețea e doar o așteptare lungă după cineva care nu mai vine niciodată sau dacă e șansa de a iubi fără să ceri nimic în schimb.

Oare va ține Vlad promisiunea făcută într-o seară de iarnă? Sau va uita și el când va crește mare? Ce rămâne din noi când cei dragi ne uită?