„Până nu-l lasă, nu mai primește niciun leu de la noi” – Povestea unei mame între iubire și dezamăgire

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsună în telefon, spartă de plâns. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea patului, cu ochii în tavan, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. De câteva luni, fiecare convorbire cu fiica mea se termina așa: cu suspine, cuvinte nespuse și o liniște grea care mă apăsa pe piept.

Soțul meu, Gheorghe, s-a ridicat din pat și a început să se plimbe nervos prin cameră. — Iar te sună? Ce vrea acum? Să-i mai dai bani? Să-l ținem și pe leneșul ăla?

Am închis ochii. Nu voiam să-i răspund. Știam că are dreptate, dar cum să-i explic unui tată că inima de mamă nu poate sta deoparte când copilul ei suferă?

Ioana s-a măritat cu Radu acum cinci ani. La început părea băiat bun: politicos, muncitor, cu planuri mari. Dar după ce s-au născut copiii, parcă s-a schimbat. A început să-și piardă joburile, să vină acasă tot mai târziu, să stea pe telefon sau la barul din colț. Ioana muncea cât doi, iar el… el se plângea că „nu găsește nimic pe măsura lui”.

— Mamă, nu mai am bani de lapte pentru copii… — vocea Ioanei era abia o șoaptă.

— Ioana, ți-am spus… Nu pot să te ajut la nesfârșit. Trebuie să faci ceva! — am izbucnit, fără să-mi dau seama că ridic tonul.

— Ce vrei să fac? Să-l las? Să rămân singură cu doi copii mici?

— Mai bine singură decât cu un bărbat care te trage în jos! — Gheorghe a intervenit, luându-mi telefonul din mână. — Până nu-l lași pe Radu, nu mai primești niciun leu de la noi! Ai înțeles?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ioana a tăcut. Apoi am auzit doar un oftat și liniște.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ioana la ușă. Avea ochii umflați de plâns și copiii agățați de fusta ei. — Mamă… nu știu ce să fac. Radu a plecat iar la bar. Nu avem nimic în frigider.

Am tras-o în brațe și am simțit cât e de slabă. Copiii au început să plângă și ei. Gheorghe a intrat în bucătărie și a trântit ușa: — Nu-i mai da nimic! Dacă tot vine aici fără el, să stea aici până se hotărăște!

Ioana s-a așezat la masă și a început să plângă în hohote. — Nu pot să-l las… Mi-e frică. Dacă mă descurc? Dacă nu mă descurc? Dacă copiii îl vor întreba unde e tata?

Am încercat să-i explic că nu e singură. Că suntem aici pentru ea. Dar știam că nu e atât de simplu. În satul nostru, lumea vorbește. O femeie divorțată e privită cu milă sau dispreț. „N-a fost în stare să-și țină bărbatul!”

Seara, când copiii au adormit pe canapea, Ioana mi-a povestit cum Radu îi promite mereu că „de mâine” se schimbă. Că va găsi un job serios. Că va fi tată și soț adevărat. Dar „mâine” nu vine niciodată.

— Mamă, tu ai fi avut curajul să-l lași pe tata dacă era ca Radu?

M-am uitat la Gheorghe care dormea dus în fotoliu, sforăind ușor. N-am răspuns imediat.

— Nu știu… Poate că da. Poate că nu. Dar tu trebuie să te gândești la tine și la copii.

A doua zi dimineață, Radu a venit după ei. Era nervos, neras, cu ochii roșii.

— Ce faci aici? Iar te plângi la maică-ta? — a urlat la Ioana.

Gheorghe s-a ridicat brusc: — Ieși afară din casa mea dacă nu-ți respecți nevasta!

Radu a plecat trântind ușa. Ioana a început iar să plângă.

Au trecut săptămâni în care Ioana venea tot mai des la noi. Îi dădeam câte ceva de mâncare copiilor, dar refuzam să-i dau bani direct. Gheorghe era neînduplecat: — Până nu divorțează, nu-i mai dăm nimic! Să vadă și ea cum e!

Într-o seară, am găsit-o pe Ioana stând pe bancă în curte, privind spre cer.

— Mamă… cred că ai dreptate. Nu mai pot trăi așa. Dar mi-e frică… Mi-e frică de ce va spune lumea, mi-e frică să nu rămân singură…

Am luat-o de mână și i-am spus: — Lumea oricum vorbește. Dar copiii tăi au nevoie de o mamă puternică, nu de una care plânge în fiecare zi.

A doua zi, Ioana a mers la avocatul din oraș. A început procedura de divorț. Radu a amenințat-o, a implorat-o, apoi a dispărut câteva zile.

Au urmat luni grele: procese, vizite la Protecția Copilului, bârfe prin sat. Dar încet-încet, Ioana a început să zâmbească din nou. Și-a găsit un job part-time la magazinul din centru. Copiii s-au obișnuit cu noua lor viață.

Gheorghe încă bombăne uneori: — De ce trebuia să ajungem aici? Dar când îi vede pe nepoți râzând în curte, îl văd cum i se luminează fața.

Acum stau uneori noaptea și mă întreb: Oare am făcut bine că am pus presiune pe ea? Oare dragostea de mamă trebuie să fie uneori dureroasă ca să fie adevărată? Voi ce ați fi făcut în locul meu?