Între două mame: Povestea unei alegeri dureroase

— Aria, de ce nu mi-ai spus nimic? De ce a trebuit să aflu de la vecina că ești însărcinată? Glasul mi-a tremurat, iar cuvintele mi-au ieșit printre dinți, ca un reproș pe care nu l-am mai putut ține în mine.

Aria s-a uitat la mine cu ochii ei mari, reci, de parcă eram două străine. Era deja în luna a patra și eu nu știusem nimic. M-am simțit ca o umbră în viața ei, iar asta m-a durut mai tare decât orice altceva.

Nu am avut niciodată o relație apropiată cu fiica mea. De când era mică, Aria era retrasă, tăcută, mereu cu nasul în cărți sau ascunsă în camera ei. Eu munceam mult — două joburi, uneori și trei — ca să nu-i lipsească nimic după ce tatăl ei ne-a părăsit fără să privească înapoi. Am crezut că dacă îi ofer tot ce are nevoie material, restul va veni de la sine. Dar m-am înșelat amarnic.

În ziua aceea, când am aflat vestea, am simțit că tot universul meu se prăbușește. Nu pentru că urma să devin bunică — Doamne, cât mi-am dorit asta! — ci pentru că nu fusesem considerată destul de importantă încât să fiu printre primii care află. M-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea dură, prea absentă, prea obosită mereu.

— Nu am vrut să te supăr, mamă. Am crezut că nu te interesează… mi-a spus Aria, evitându-mi privirea.

M-a durut fiecare cuvânt. Cum să nu mă intereseze? Ea era tot ce aveam pe lume. Dar nu i-am spus asta atunci. Am rămas tăcută, cu lacrimile înghețate pe obraji.

Adevărul e că Aria își găsise sprijinul în altcineva: în soacra ei, doamna Viorica. O femeie caldă, mereu prezentă, care o trata ca pe propria fiică. O vedeam cum îi aduce prăjituri de casă, cum îi mângâie părul și îi ascultă toate grijile. În timp ce eu eram doar o prezență fantomatică prin casă, Viorica era acolo la fiecare pas important din viața Ariei.

— Mami Vio știe deja totul. Ea m-a ajutat să merg la doctor, ea m-a liniștit când am avut grețuri dimineața… mi-a spus Aria într-o zi, fără urmă de răutate, doar cu sinceritate.

Am simțit un gol imens în stomac. Mami Vio… Așa îi spunea soacrei ei. Pe mine nu mă strigase niciodată „mami” de când trecuse de zece ani. Am început să mă întreb dacă nu cumva am pierdut-o definitiv.

Într-o seară, după ce Aria și soțul ei, Vlad, au plecat la Viorica acasă pentru cină, am rămas singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Am deschis albumul cu poze vechi — singura mea consolare — și am privit chipul Ariei de copil: zâmbet timid, ochi curioși. Unde dispăruse fetița mea? Unde dispărusem eu din viața ei?

Am încercat să mă apropii de ea după ce am aflat de sarcină. I-am cumpărat hăinuțe pentru bebeluș, i-am propus să mergem împreună la ecografie. Dar mereu avea altceva de făcut sau mergea deja cu Viorica.

— Mamă, nu te supăra… dar cu mama lui Vlad mă simt mai relaxată. Tu mereu ești grăbită sau obosită…

Nu știam dacă să plâng sau să țip. Am ales să tac și să mă retrag în colțul meu de singurătate.

Într-o zi, am decis să merg la Viorica acasă fără să anunț. Poate că era timpul să vorbim deschis. Când am ajuns acolo, le-am găsit pe toate trei — Aria, Viorica și chiar mama Vioricăi — râzând la masă, povestind despre nume de copii și planuri pentru botez.

— Elena! Ce surpriză! Hai la noi! a zis Viorica veselă.

M-am simțit stingheră, ca un intrus într-o familie care nu era a mea. Am încercat să intru în vorbă cu Aria despre copil, dar ea părea distantă.

— O să fie băiat sau fată? am întrebat timid.

— Încă nu știm sigur… Dar oricum, mama lui Vlad deja a început să cumpere hăinuțe albastre și roz! a răspuns Aria cu un zâmbet larg către Viorica.

Am plecat devreme în acea seară. Pe drum spre casă mi-am dat seama că nu era vina Vioricăi. Ea doar a umplut golul pe care eu l-am lăsat în inima Ariei.

Sarcina a avansat și eu am devenit tot mai invizibilă. La naștere, Viorica a fost cea care a stat cu Aria la spital; eu am aflat abia după două zile că sunt bunică.

Când am văzut pentru prima dată nepoțica mea, Mara, inima mi s-a frânt și s-a vindecat în același timp. Era atât de micuță și perfectă! Am plâns lângă pătuțul ei și i-am promis că voi încerca să fiu o bunică mai bună decât am fost mamă.

Acum stau adesea singură și mă întreb: oare mai pot repara ceva? Oare copiii noștri ne iartă vreodată pentru greșelile făcute din prea multă dragoste sau din prea multă absență? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?