Între două lumi: Tatăl meu la nuntă, cu orice preț

— Nu vreau să-l văd la nuntă! Ai înțeles? vocea mamei mele, Irina, răsuna ca un ecou în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie și durere. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— E tatăl meu, mamă. Orice ar fi făcut, tot tatăl meu rămâne. Nu pot să-l dau afară din viața mea, am șoptit, simțind cum mi se strânge inima.

Adevărul e că nu era doar despre nuntă. Era despre toți anii aceia în care am fost prinsă între doi părinți care nu s-au mai putut suporta după ce tata a aflat că sunt însărcinată la 19 ani. Atunci, lumea mea s-a prăbușit. Tata, Viorel, a reacționat ca și cum i-aș fi furat viitorul. M-a privit cu ochi goi și mi-a spus:

— De azi înainte, nu mai primești niciun ban de la mine. Dacă ai ales să fii mamă așa devreme, descurcă-te!

Mama a încercat să mă protejeze, dar și ea era rănită. Îl iubea pe tata, dar nu putea trece peste faptul că el a pus mereu controlul înaintea iubirii. În fiecare zi, între ei se adunau reproșuri nespuse și tăceri apăsătoare.

Când am rămas însărcinată cu Vlad, iubitul meu din liceu, am simțit pentru prima dată că nu mai sunt copil. Tata a văzut în sarcina mea o trădare personală. A refuzat să vorbească cu mine luni întregi. Mama plângea nopți la rând, încercând să mă convingă să renunț la copil sau măcar să-l ascund de lume.

— O să râdă toți vecinii de noi! Ce-o să zică lumea? spunea ea printre suspine.

Dar eu nu puteam renunța la fiica mea, Ana. Am crescut-o singură, cu ajutorul mamei, dar mereu cu un gol în suflet: absența tatălui meu din viața noastră. Ani la rând am încercat să-i vorbesc, să-l fac să înțeleagă că nu l-am trădat, ci doar am ales alt drum.

Când Vlad m-a cerut de soție după șase ani de relație și multe încercări, primul gând a fost: „Oare tata va veni la nuntă?” Am strâns curajul și l-am sunat.

— Tată…

— Da?

— Mă mărit. Vreau să fii acolo.

A tăcut mult timp. Am auzit doar respirația lui grea.

— Nu știu dacă pot…

— Te rog. Ana vrea să-și vadă bunicul la nuntă.

A oftat adânc.

— Bine… pentru tine și pentru ea.

Când i-am spus mamei, a izbucnit:

— După tot ce ți-a făcut? După ce ne-a lăsat baltă? Cum poți?

Am simțit că mă sfâșie pe dinăuntru. Îmi doream ca măcar în ziua nunții mele să fim o familie normală. Dar fiecare discuție cu mama era o luptă între trecut și prezent.

În ziua nunții, emoțiile au atins apogeul. Mama stătea în pragul ușii, îmbrăcată într-o rochie albastră pe care o alesese special pentru mine. Tata a venit cu un buchet de flori albe și ochii roșii de oboseală sau poate de plâns.

— Felicitări… ai crescut frumos, mi-a spus încet.

Mama s-a retras într-un colț al sălii, refuzând să se uite spre el. La masa festivă, invitații șușoteau despre „familia destrămată” și „copilul făcut prea devreme”. Dar eu eram fericită că Ana dansa cu bunicul ei și că Vlad mă ținea strâns de mână.

După nuntă, mama mi-a spus:

— M-ai trădat. Ai ales pe cineva care ne-a făcut rău.

Am plâns mult în acea noapte. Oare chiar am trădat-o? Sau doar am încercat să vindec o rană veche?

Acum, când privesc pozele de la nuntă și văd chipurile părinților mei — fiecare cu povara lui — mă întreb: putem vreodată să iertăm cu adevărat? Sau doar ne obișnuim cu rănile și mergem mai departe?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? E mai important să-ți urmezi inima sau să rămâi loial trecutului?