Ziua în care am învățat să spun „nu” soacrei mele

— Nu pot să cred! Am șoptit, uitându-mă la telefonul pe care tocmai îl scăpasem pe masa din bucătărie. Mesajul era clar: „Ne vedem sâmbătă la Leah acasă, la ora 17:00! Abia aștept să vă văd pe toți!” Semnat, Lidia, soacra mea. Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji. Cum adică la mine acasă? Nu mi-a spus nimic, nu m-a întrebat, nu mi-a cerut voie.

M-am uitat spre Mihai, soțul meu, care tocmai intra pe ușă cu două plase de la supermarket. — Mihai, ai văzut ce-a scris mama ta pe grup?

S-a uitat la mine nedumerit, apoi și-a scos telefonul din buzunar. În timp ce citea, i-am văzut sprâncenele ridicându-se. — O fi o greșeală… poate a vrut să spună altceva.

— Nu e nicio greșeală! am izbucnit. Cum să organizeze petrecerea la noi fără să mă întrebe? Știi cât de mult țin la spațiul meu!

Mihai a oftat și s-a așezat lângă mine. — Hai să o sunăm și să clarificăm.

Am format numărul Lidiei cu mâinile tremurânde. A răspuns veselă: — Leah, draga mea! Ce surpriză!

— Bună, Lidia. Am văzut mesajul tău… voiam doar să clarific: ai vrut să spui că faci petrecerea la noi acasă?

A urmat o pauză scurtă, apoi vocea ei s-a schimbat, devenind mai apăsată: — Da, Leah. Nu am avut de ales. La mine acasă nu pot… S-au spart țevi în bucătărie și e totul vraiște. Știu că nu te deranjează, doar suntem familie!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Lidia lua decizii pentru toți fără să întrebe. Mereu găsea o scuză: ba că e bolnavă, ba că nu are loc, ba că „la Leah e mai frumos”. Dar de data asta era prea mult.

— Lidia, trebuia să mă întrebi înainte… am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurată.

— Vai, Leah, nu te supăra! E doar o zi pe an… Și oricum, tu gătești cel mai bine! Toată lumea abia așteaptă sarmalele tale!

Am închis ochii și am inspirat adânc. Îmi venea să țip, dar nu voiam scandal. Mihai mă privea cu ochi rugători: „Hai, fă-o pentru mine.” Dar eu nu mai puteam. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, lăsând telefonul pe masă.

În seara aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate momentele în care Lidia a trecut peste dorințele mele: când a schimbat mobila din sufragerie fără să mă întrebe, când a invitat rudele din Bacău la noi fără preaviz, când mi-a criticat felul în care cresc copiii. Mereu am tăcut, mereu am făcut compromisuri „pentru liniștea familiei”. Dar acum simțeam că mă sufoc.

A doua zi dimineață, Mihai a venit la mine cu cafeaua și un zâmbet stins: — Leah, știu că te deranjează… dar mama chiar nu are unde să facă petrecerea anul ăsta. Dacă refuzi, o să sufere.

— Și eu sufăr, Mihai! am izbucnit. Nu vezi că nu mă respectă? Cât timp trebuie să accept totul doar ca să fie ea fericită?

Mihai a tăcut și s-a uitat pe fereastră. — Poate ar trebui să-i spui ce simți.

Am oftat și m-am hotărât: nu mai pot trăi cu frica de a supăra pe cineva doar pentru că „așa se face”. Am sunat-o pe Lidia după-amiază.

— Lidia, trebuie să vorbim serios. Nu pot accepta ca tu să iei decizii pentru casa mea fără să mă întrebi. Mă simt invadată și lipsită de respect.

A urmat o liniște grea. — Leah… nu am vrut să te rănesc. Doar m-am gândit că ești ca o fiică pentru mine și că nu te-ar deranja.

— M-ar fi deranjat mai puțin dacă m-ai fi întrebat. Am nevoie de spațiul meu și de respect pentru deciziile mele.

Lidia a oftat adânc: — Bine… dacă asta vrei, anulez totul.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să fiu „baba cea rea”, dar nici nu mai puteam trăi cu sentimentul că nu contez în propria casă.

Seara, Mihai a venit la mine și m-a luat în brațe: — Ai făcut ce trebuia. Poate acum mama va înțelege că și tu ai limitele tale.

Petrecerea nu s-a mai ținut la noi. Lidia a găsit până la urmă o sală mică la Căminul Cultural din cartier și toată lumea a fost mulțumită. Dar relația noastră s-a răcit pentru o vreme. Au urmat luni de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe sub sprâncene la mesele de duminică.

Dar eu am început să mă simt mai liberă. Am învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare sau supără pe cineva drag.

Acum mă întreb: câte femei din România trăiesc cu frica de a-și apăra spațiul personal în fața familiei? Câte dintre noi ne sacrificăm liniștea doar ca să nu supărăm pe altcineva? Poate e timpul să vorbim mai des despre asta.