Când am tras pe dreapta și le-am spus socrilor să o sune pe femeia perfectă

— Nu așa se conduce, Ilinca! Ai grijă la groapă! a țipat doamna Maria din spate, strângându-și poșeta la piept de parcă urma să ne răsturnăm în orice clipă. M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut cum domnul Gheorghe își dă ochii peste cap, iar soțul meu, Vlad, stătea încordat pe scaunul din dreapta, încercând să zâmbească forțat.

Era a treia oară în luna aceea când îi duceam pe socrii la gară. De fiecare dată, același ritual: critici, suspine și comparații cu „femeia perfectă” — adică cumnata mea, Loredana, care nu doar că gătește ca la MasterChef, dar conduce și un SUV nou, are mereu părul perfect aranjat și nu ridică niciodată tonul. Eu eram doar Ilinca, fata de la țară care a avut noroc să-l prindă pe Vlad înainte să plece la București.

— Dacă era Loredana aici, sigur nu întârziați la tren! am spus, încercând să-mi maschez iritarea cu un zâmbet amar.

— Loredana nu ne-ar fi dus niciodată pe ploaia asta, ea știe că nu-i bine pentru sănătate să ieși din casă ud, a replicat doamna Maria, privindu-mă de parcă aș fi fost o elevă corijentă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâinile îmi tremurau pe volan. De ce nu eram niciodată suficientă? De ce orice făceam era greșit? Vlad mi-a atins mâna ușor, dar nu a spus nimic. Știam că îi e greu să se pună între mine și părinții lui. El era mezinul, copilul minune care trebuia să le aducă liniștea la bătrânețe. Eu eram doar „nevasta lui Vlad”.

Am tras pe dreapta brusc, sub un copac bătrân. Ploua torențial. Am întors capul spre ei și am spus cu voce tremurată:

— Dacă tot nu sunt bună de nimic, sunați-o pe Loredana! Poate vine ea cu SUV-ul și vă duce la gară ca la carte!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Doamna Maria s-a uitat la mine șocată, domnul Gheorghe a început să bombăne ceva despre „lipsa de respect”, iar Vlad a încercat să spună ceva, dar l-am oprit din priviri.

— Ilinca, hai să nu facem o scenă… a început el.

— Nu e o scenă! E viața mea! am izbucnit eu. Vreți perfecțiune? Eu nu pot fi Loredana! Eu sunt eu!

Am ieșit din mașină și m-am sprijinit de portieră. Ploua atât de tare încât simțeam cum fiecare picătură îmi spală rușinea și furia. Am plâns acolo, în ploaie, fără să-mi pese cine mă vede.

Când m-am întors în mașină, domnul Gheorghe tăcea posomorât. Doamna Maria își ștergea ochii cu un șervețel parfumat.

— Ilinca, nu vrem să te supărăm… doar că ne e greu să ne obișnuim cu schimbările… a spus ea încet.

— Și mie mi-e greu! am răspuns printre lacrimi. Dar măcar încerc…

Drumul până la gară a fost tăcut. Când au coborât, Vlad a rămas lângă mine.

— Îmi pare rău… știu că nu e ușor cu ei. Dar te iubesc. Și vreau să rămânem împreună.

L-am privit lung. Îl iubeam și eu, dar cât poți duce? Cât poți să lupți cu fantoma „femeii perfecte”?

Seara aceea am petrecut-o singură în bucătărie. Am făcut o ciorbă simplă și am mâncat-o privind pe geam cum ploaia nu se mai oprește. M-am gândit la mama mea, care mereu spunea: „Nu te măsura după alții, Ilinca. Fii tu însăți.” Dar cum să fii tu însăți când toată lumea vrea altceva?

A doua zi dimineață m-a sunat Loredana:

— Am auzit că ai avut o zi grea ieri… Vrei să bem o cafea?

Am acceptat cu jumătate de gură. Ne-am întâlnit la cofetăria din centru. Loredana era impecabilă ca de obicei. Dar când am început să vorbim, am descoperit că nici viața ei nu era atât de roz cum părea.

— Știi… și eu mă simt uneori sufocată de așteptările lor. Dar am învățat să le ignor. Să-mi văd de viața mea.

M-a privit sincer pentru prima dată.

— Poate ar trebui să fim mai blânde cu noi… și una cu cealaltă.

Am zâmbit timid. Poate că nu eram atât de diferite.

Când Vlad s-a întors acasă, m-a găsit citind pe canapea.

— Ești bine?

— Nu știu… Dar vreau să încerc să fiu bine. Pentru noi.

M-a luat în brațe și pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță.

Dar încă mă întreb: oare cât trebuie să lupți ca să fii acceptată? Și dacă nu vei fi niciodată suficient pentru cei din jur… mai are rost să te schimbi sau e mai bine să rămâi tu însăți?