Rochia de mireasă care a rupt o familie

— Nu pot să cred că ai ales așa ceva, Ilinca! vocea tatălui meu a tăiat aerul din salonul de rochii ca un cuțit. M-am oprit în pragul cabinei de probă, cu rochia albă, simplă, dar cu un croi modern, lipită de trupul meu. Mă simțeam frumoasă, dar privirea lui m-a făcut să mă simt mică, vinovată, ca atunci când eram copil și rupeam din greșeală vreo cană bună.

— Tata, e rochia pe care mi-o doresc. Nu vreau volane și dantelă ca la nunta verișoarei Adina. Vreau ceva care să mă reprezinte.

— Să te reprezinte? Să te vadă tot satul îmbrăcată ca o… ca o artistă de la București? Ilinca, noi nu suntem așa! Noi suntem oameni simpli, cu frică de Dumnezeu. Mama ta s-ar răsuci în mormânt dacă te-ar vedea!

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Mama murise acum cinci ani, iar tata nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească ce-ar fi vrut ea pentru mine. Dar eu nu mai eram fetița care se ascundea după fusta mamei. Aveam 27 de ani și urma să mă mărit cu Vlad, băiatul pe care îl iubeam de șapte ani.

— Tata, nu e vorba despre sat sau despre ce zice lumea. E vorba despre mine. Despre cum mă simt eu în ziua mea.

— Nu plătesc pentru așa ceva! a spus el răspicat, întorcându-se spre vânzătoare. Să-și plătească singură dacă vrea să se facă de râs!

Vânzătoarea, o femeie blondă cu ochi obosiți, a făcut un pas înapoi. Am văzut cum celelalte cliente se uitau la noi pe furiș. M-am simțit expusă, rușinată și furioasă în același timp.

— Tata, te rog… Nu e corect. Am ales împreună totul până acum. De ce nu poți să accepți că am alte gusturi?

— Pentru că nu vreau să-ți bați joc de tot ce am muncit eu o viață! Pentru că nu vreau să fiu subiect de bârfă la birt!

Am ieșit din salon cu lacrimi în ochi și am fugit pe stradă, fără să-mi pese că încă purtam rochia pe mine. Vlad m-a găsit pe banca din fața magazinului, tremurând.

— Ce s-a întâmplat?

— Tata… nu vrea să plătească rochia. Zice că mă fac de râs.

Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:

— Ilinca, e nunta noastră. Dacă vrei rochia asta, o plătim noi. Nu trebuie să trăiești după regulile lui.

Dar nu era vorba doar despre bani. Era vorba despre acceptare, despre faptul că tata nu mă vedea așa cum sunt. Când am ajuns acasă, tata stătea la masă cu capul în mâini.

— Ilinca, tu chiar vrei să faci asta? Să te măriți fără binecuvântarea mea?

— Tata, eu vreau doar să fiu fericită. Să simt că pot fi eu însămi.

A ridicat privirea spre mine și am văzut lacrimi în ochii lui pentru prima dată de când murise mama.

— Mi-e greu fără ea… Nu știu cum să fiu tată pentru tine singur. Poate că am greșit…

M-am apropiat și i-am luat mâna în a mea.

— Nu ai greșit, tata. Dar trebuie să mă lași să cresc. Să fac alegerile mele, chiar dacă nu le înțelegi.

A oftat adânc și a dat din cap încet.

— Dacă asta te face fericită… dar să știi că mi-e teamă pentru tine. Lumea e rea, Ilinca.

— Știu, tata. Dar am nevoie să știu că mă susții, chiar dacă nu ești de acord cu mine.

A doua zi am mers împreună la salon și am plătit rochia. Tata nu a spus nimic tot drumul, dar când am ieșit din magazin mi-a pus mâna pe umăr.

— Să fii fericită, fata tatii. Asta contează cel mai mult.

Nunta a fost simplă, dar plină de emoție. Tata a stat lângă mine la altar și mi-a șoptit:

— Mama ta ar fi fost mândră de tine.

Știu că povestea noastră nu e unică. În multe familii românești încă se duce lupta asta între tradiție și dorința de a fi tu însuți. Oare câți dintre noi au curajul să-și asculte inima chiar dacă îi doare pe cei dragi? Voi ce ați face în locul meu?