Între două lumi: Povestea unei mame românce și lupta pentru fiul ei

— Vlad, te rog, nu mai pleca! Glasul meu răsună în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei, spart doar de ecoul pașilor lui grăbiți pe scări. Ușa se trântește cu putere, iar liniștea care urmează e mai apăsătoare decât orice ceartă. Mă prăbușesc pe canapea, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Cum s-a transformat băiatul meu blând și iubitor într-un străin care mă privește cu răceală?

Totul a început după ce Vlad a cunoscut-o pe Irina. O fată frumoasă, cu ochi verzi și zâmbet larg, dar cu o privire tăioasă atunci când credea că nu o văd. La început am încercat să mă apropii de ea, să o primesc în familie ca pe propria mea fiică. Dar Irina părea mereu nemulțumită: ba că gătesc prea gras, ba că mă bag prea mult în viața lor, ba că îi sun prea des. Vlad râdea la început, dar încet-încet a început să-i dea dreptate.

— Mamă, trebuie să înțelegi că avem nevoie de intimitate. Nu mai suntem copii, mi-a spus într-o seară, când am venit cu o ciorbă caldă la ei acasă.

— Vlad, eu doar voiam să vă fac o bucurie…

— Știu, dar Irina se simte sufocată. Poate ar trebui să ne lași puțin spațiu.

Am plecat atunci cu ochii în lacrimi și sufletul greu. De atunci, vizitele mele s-au rărit. Telefonul suna tot mai rar. Mesajele rămâneau fără răspuns sau primeam doar un „Suntem ocupați”. În Ajunul Crăciunului, când am pregătit cozonaci și sarmale ca în fiecare an, Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Nu venim anul ăsta. Irina nu se simte bine.”

Am stat singură la masă, privind la poza lui Vlad de pe raft și întrebându-mă unde am greșit. Poate am fost prea protectoare? Poate am pus prea multă presiune pe el să fie „băiatul mamei”? Sau poate Irina chiar are motive să mă respingă?

Într-o zi, am decis să încerc din nou. Am sunat-o pe Irina.

— Bună, Irina! Aș vrea să vă invit la masă duminică. Fac plăcinta ta preferată cu mere.

— Mulțumesc, dar avem alte planuri. Poate altă dată.

Tonul ei era politicos, dar rece ca gheața. Am simțit că orice aș face nu e suficient. Vlad nu mai era al meu; era al ei. Și eu rămâneam tot mai singură.

Sora mea, Mariana, încerca să mă încurajeze:

— Lenuța, lasă-i în pace! O să-și dea seama Vlad cine ține cu adevărat la el.

Dar eu nu puteam să stau deoparte. Într-o seară, după ce am aflat că Vlad a fost promovat la serviciu și nu m-a sunat să-mi spună, am mers la ei acasă fără să anunț. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

Irina mi-a deschis și m-a privit surprinsă:

— Ce cauți aici?

— Am venit doar să-l felicit pe Vlad…

— Nu e momentul potrivit. Suntem obosiți.

Vlad a apărut în spatele ei, evitându-mi privirea.

— Mamă, te rog… Data viitoare anunță înainte să vii.

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am plecat fără să spun nimic, cu pași mici și grei.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel de goale. M-am refugiat în muncă și în grija pentru grădina din spatele blocului. Vecinele mă întrebau mereu de Vlad și eu zâmbeam fals:

— E bine, muncește mult…

Dar adevărul era că nu știam nimic despre el. Nu știam dacă e fericit sau dacă are nevoie de mine. Nu știam dacă mă mai iubește.

Într-o noapte nu am mai rezistat și i-am scris un mesaj lung:

„Vlad, știu că poate am greșit față de tine sau față de Irina. Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume și mi-e dor de tine. Dacă vrei să vorbim sau doar să stăm împreună în tăcere, eu sunt aici.”

A doua zi dimineață am găsit un răspuns scurt:

„Mamă, te iubesc și eu. Dar trebuie să înțelegi că viața mea s-a schimbat.”

Am plâns ore întregi după acel mesaj. Era o ușă întredeschisă sau doar o consolare? Nu știam ce să cred.

Au trecut luni de zile până când Vlad m-a sunat într-o zi:

— Mamă… Poți veni la noi? Avem nevoie de ajutor cu fetița. Irina e la spital cu apendicită.

Am alergat până la ei cu sufletul la gură. Când am intrat în casă și mi-am ținut nepoata în brațe pentru prima dată, am simțit că toate durerile mele s-au topit pentru o clipă. Vlad m-a privit altfel atunci — ca pe cineva de care avea nevoie din nou.

Dar știu că prăpastia dintre noi nu s-a închis complet. Irina a revenit acasă și distanța s-a reinstalat treptat. Acum stau pe aceeași canapea veche și mă întreb: oare dragostea unei mame poate vindeca totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi continua să sper și să iubesc — pentru că asta face o mamă adevărată.

Oare câți dintre voi ați trecut prin astfel de momente? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?